Diaspora romana intre miracolul economic și impotenta politica

Diaspora este de ani de zile unul dintre cele mai puternice si stabile motoare economice.Fara aportul si efortul Diasporei, Romania ar fi fost (si poate deveni!) o tara subdezvoltata economic, saraca pana in maduva oaselor natiei, cu un somaj de peste 50% (socotiti milioanele de romani din Diaspora ca fiind someri in Romania) si, desigur, instabila pana la explozi (sau implozie!).
Acum, daca Diaspora si-a castigat independenta economica (cu voia vestului) pana intr-acolo incat a putut salva si patria mama de la colaps, in plan politic e impotenta. Desigur maraie, dincolo de gardul Patriei, prin toate mediile de socializare, la hienele care se infrupta nemeritat si din portia Diasporei si mai fac si risipa, dand afara din troaca, in locuri imposibil de ajuns pentru Diaspora.

Ceea ce nu intelege, inca, Diaspora este ca trebuie sa faca si pe plan Politic ceea ce a facut pe plan Economic, si anume sa se bizuie numai pe ea insasi, sa asume ca nu poate reforma clasa politica romaneasca impreuna cu Clasa economica romaneasca ci separate de ea prin eliminarea acestei clase politice malefice pentru cetateanul roman, din Diaspora sau din tara, si inlocuirea ei cu o noua Clasa Politica ,una care sa fie dupa “chipul si asemanarea sa”, una muncitoare (caci in sudoarea fruntii a agonisit Diaspora), cu principii ferme si valori autentice.
Diaspora trebuie sa inceteze imediat a mai colabora cu Statul Roman (alcatuit si condus din Banditi!). Trebiue sa boicoteze ambasadele ca si cand acestea nu ar exista (si nici nu exista!) pentru ei, trebuie sa CONVINGA  rudele din tara, pe care le sustine financiar, sa rupa orice relatii cu partidele existente actual pe scena politica romaneasca, implicit prin taierea sustentului material ca sa poata simti in propria carne “ajutorul” primit de la politicienii romani si trebuie sa faca presiuni asupra guvernelor vest-europene sa permita ca in Romania sa se dizolve actualul Parlament si sa se formeze o ADUNARE CONSTITUANTA din tineri pana in 35 de ani care nu au facut parte din nici un partid politic. 
Aceasta ADUNARE CONSTITUANTA va propune o noua Constitutie , va face o noua lege electorala si va propune o data pentru referendum in ceea ce priveste atat Constitutia cat si Legea Electorala. 
Intre timp Romania poate fi administrata de un Guvern technocrat.

Advertisements

Furtul de diamante

Stateam toti trei frumos asezati in rand pe scaunele inalte de la bar, asa zisele “cai”. Ne uitam cu priviri tembele la halbele de bere goale, care tronau pe tejgheaua barului din fata noastra. Eu eran gata sa ma ridic, cand il aud pe Fritz zicand cu voce stinsa:
– Mai luam un rand?
-Poate sa-ti mai dau un rand de scatoalce, ii zic eu printre dinti.
Fritz asta era cunoscut in cartier drept alcoolic inveterat si slab de minte totodata. Umbla toata ziua cu asta care sta langa noi la bar si pe care il cheama domnul Popartz, sau asta e doar porecla, habar n-am, dar i se potriveste de minune caci bese cand nu te astepti indiferent de loc si de companie. Amandoi aveau mare noroc cu sistemul de asistenta german, care le dadea lunar un ban moca numai pentru ca avusesera norocul sa se nasca nemti. Poate va intrebati ce caut eu cu asemenea exemplare. Aici e o daravela incurcata. Eu chiar dobitoc nu sunt, dar nici nu ma da desteptaciunea afara din casa. Altfel m-as fi facut bancher, nu springar. Nu zic nu si asta cu sparlitul de prin case poate fi o meserie banoasa, cu conditia sa fi inspirit cand alegi tinta. Eu nu pot spune ca sunt inspirat nici ca nu sunt, pentru ca am intrat in bransa de curand. Cu Fritz ma stiu de copil, caci suntem vecini, de cand m-am nascut. Fritz a aflat de la sora-sa -care lucreaza in bransa sufletelor caritabile, respectiv e curva- ca un anumit domn Smith, are ascunse in casa diamante in valoare de peste un milion de euro. Taina asta i-ar fi spus-o ei domnul Smith -beat fiind- cand se giugiuleau in patul din camera nuptiala de la hotelul “Wiener Hoff” . Fritz mi-a vandut pontul pentru ca stie cu ce ma ocup si mi-a propus sa impartim prada fifty-fifty, dar m-a rugat sa-l luam cu noi si pe prietenul lui domnul Popartz. Zicea ca se simte mai sigur cu el alaturi si ca sa nu imi fac griji de partea lui Popartz, caci o plateste din banii lui. Am acceptat pentru ca oricum nu aveam de gand sa impart nimic cu nimeni.
-Hai la treaba, am zis.
Fritz si cu domnul Popartz abia si-au deslipit cururile de pe scaune. Erau topiti de frica, d-aia si incercase Fritz stratagemea cu bautul inca unui rand de bere. N-a tinut. In operatiunea asta, eu sunt seful. Eu hotarasc. Desi Fritz avea informatia – sora-sa sa traiasca- ca nu este nimeni acasa, domunl Smith fiind in delegatie, iar doamna Smith in vizita la parintii ei in alta localitate, am hotarat sa nu intram pe usa din fata. Cine stie ce vecina vigilenta urmareste ce se intampla prin cartier. Am intrat pe portita din spate, prin gradina si am deschis usa de la bucatarie cu speraclul. Domnul Popartz, care cel mai probabil nici nu stia ce cautam noi acolo, a ochit pe un dulapior o sticla de wisky, a desfacut dopul si pana sa i-o pot lua din mana, a si baut un sfert din continut. Am dus degetul la buze in semn de “tacere, boul dracului!” si am pus sticla la loc. Le-am facut semn sa se incoloneze dupa mine si am deschis usa de la bucatarie care dadea inspre salón.
In acelasi timp in coltul opus al salonului s-a deschis o usa pe care a iesit o doamna in varsta, care era vesela si tinea in mana un pahar gol. Si doamna era tot goala, goala pusca. Instinctiv, ca doar d-aia sunt barbat, m-am fixat la sanii ei. Silicon, total. Tot instinctiv, am coborat privirea catre sexul ei. Avea pubisul tuns in forma de fluture. Scena asta a durat probabil o miime de secunda, apoi am ridicat o privire de otel la nivelul ochilor doamnei. Doamna, total fastacita, nu a gasit altceva de cuviinta decat sa ma informeze ca era in drum spre bucatarie pentru a umple un pahar cu apa. In situatii dintr-astea, total atipice, nu e cazul sa te pui la taclale si sa debitezi amabilitati. De aceea m-am repezit in dormitor sa vad daca nu cumva doamna nu era acompaniata. Era! Un domn marunt, chel, incerca sa isi puna izmenele, dar era asa de speriat, incat nu reusea.
-Lasa stimate domn, ca iti sta bine si asa, zic eu. Hai mai bine in living.
Nu s-a impotrivit. Si-a pus mana in dreptul cucului -care fie vorba intre noi era ca vai de el- si a pornit-o grabit catre living. In living domna reusise cum-necum sa puna paharul pe o masuta si cu ambele maini isi acoperise sanii si pubisul. Amicii mei, Fritz si domnul Popartz, o priveau extaziati. Ziceai ca se afla in fata fecioarei de la Lourdes. Noroc ca stateau cuminti, ca si asa cucoana tremura din tóate incheieturile.
-Mainile la spate, racnesc eu.
Iar cei doi nudisti se executa imediat. Voiam sa termin cat mai repede ce aveam de facut si stiam fara sa fi facut vreun curs de psihologie ca oamenii goi isi pierd buna parte din stima si din judecata cand se afla in societatea unor oameni imbracati. Minus naturistii, dar aia au o gena sucita. Faptul ca i-am pus sa stea cu mainile la spate si in consecinta le-am luat si ultima iluzie de decenta, i-a derutat foarte rau. Se vedea clar pe fetele lor, de pe care inteligenta disparuse total lasand la vedere doar angoasa si tampenie .
-Domnule Smith, incep eu grav. Va rog….
– Pardon, zice domnul. Eu nu sunt domnul Smith. Eu sunt domnul Poper.
-Nici dvs. nu sunteti doamna Smith? o intreb pe femeie.
-Ba da, eu sunt doamna Smith.
Ma uit la domnul chelios intrebator, iar acesta ma scoate imediat din dubii.
-Eu sunt draga domnule, un bun prieten al doamnei.
Fritz si domnul Popartz, au izbucnit in ras. M-am uitat crunt la ei si s-au potolit, desi au continuat sa mustaciasca pe sub nas.
-Deci, cum s-ar spune, domnule, dvs. Sunteti amantul doamnei, zic.
Domnul nu a dorit sa rosteasca cu voce tare infamul cuvant, insa a incuviintat din cap. M-am uitat inca o data la cucul lui. Era mic rau de tot si zbarcit. Boasele ii erau crete ca la orice om in varsta, de unde si vorba “ Batranete, coaie crete”. Acum eu pot sa discrep de gusturile doamnei in materia de amanti, dar nu pentru a-i fi critic am venit eu aici. Si asa eran intr-o situatie de rahat. Aveam pe cap doi ostateci in curul gol si doi complici cu mintea goala. Si unde mai pui ca ostatecii imi vazusera fata, ca de cei doi tembeli care ma insoteau, ma durea chiar in cot daca erau identificati. Dintr-o chestie simpla: bagi speraclu, intri, iei si pleci, uite unde am ajuns! Bine, am explicat cam simplist. Nu era chestie doar de iei si pleci, caci diamantele trebuiau cautate prin casa, domnul Smith omitand sa ii spuna surorii lui Fritz si locul precis unde le-a pitit. Norocul meu -daca asta e noroc- este ca doamna Smith cat si amantul dansei, aveau si ei de pierdut daca faceau reclamatie. Asa ca m-am gandit sa fac un pact cu ei: noi sa ne retragem linistiti, iar ei sa se prefaca si anume ca nu s-a intamplat nimic. Totusi aveam asa mancarime ca in loc sa lansez oferta, ma aud spunand:
-Madame Smith, noi cu amantlacul dvs. nu avem nimic de a face. In definitive, in ultima vreme moravurile s-au schimbat de-a binelea, iar dvs. mai sunteti si o persoana matura pe deasupra. Noi, ca sa duc sinceritatea pana la capat, am venit doar sa luam o manuta de diamante pe care sotul dvs. spune ca le aveti in casa.
-Da, zice Fritz.
Si pe mine ma i-a cu frig de ce tampenii o sa scoata pe gura.
-Am venit asa ca intr-o vizita de protocol, continua Fritz.
Taci, ca s-a descurcat bine. Nu a scos nici o ineptie. Sper sa nu-l apuce si pe domnul Popartz limbarnita. De zis, n-a zis nimic. Insa a basit atat de tare, incat a inghetat atmosfera.
-Diamante? Ce diamante? Eu nu stiu despre nici un fel de diamante, se ratoieste doamna Smith, nevrand sa bage de seama nesimtirea lui Popartz. Frica si tembelismul i-au disparut din priviri.
-Sotul dvs. i-a marturisit amantei ca aveti diamante, o pun eu in tema.
– Avem? Poate are el si nu stiu eu, porcul! Vad ca are si amanta si eu nu sunt la curent!
Deja doamna isi revenise total. Se vedea si din faptul ca nu ii mai pasa ca e goala, ba isi pusese si mainile in sold. Domnul cel chelios nu isi revenise.
-Da-i draga, zice el, pietrele pretioase si sa terminam tarasenia.
-Ma tu esti tampit? Se rasteste doamna la el. N-auzi ca habar n-am de nici un fel de diamante? Pot sa pun ceva pe mine?
Ma intreaba doamna foarte sigura de accept.
-Da doamna, ii dau eu mana libera.
Doamna pleaca spre dormitor si prin usa larg deschisa vad cum merge la vestiar i-a un capot il pune pe ea fara sa adauge mai intai alte desuuri si revine. Se aseaza comod pe un scaun tapisat, langa o masuta pe care avea o tabachera, o scrumiera si o tava pe care erau frumos randuite cateva pahare de cristal si o sticla de asemenea de cristal plina cu un lichid de culoarea ceaiului.Plus o pisica pe care o da jos dupa masuta cu dosul mainii stangi. M-a uimit treaba. Nu observasem pisica. Doamna a luat tabachera de pe masa, a deschis-o si ne-a invitat la tutun.
-Doriti o tigareta?
Fritz a dorit. Prietenul lui, nu. Si nici domnul cel chelios. Eu stateam in dubii. Pana la urma am scos o tigare din pachetul meu.
-Merci madame, am marca mea preferata de tigari.
Amantul -vazand cum se schimba situatia- a indraznit si si-a adus mainile in fata acoperindu-si din nou cucul.
-Mergeti sa va imbracati, ii sugerez eu, iar el pleaca ca din pusca in dormitor.
Doamna a luat o tigareta din tabachera, a batut capatul fara filtru pentru a presa tutunul cu gesturi de cocota imbatranita si a aprins tigareta. A tras in piept un fum mare cat un sfert de tigareta, dupa care a exhalat o groaza de fum. Nu se mai termina! Intr-un final mi-a spus raspicat:
-Uite ce este domnilor, povestea dvs. este o aberatie. Sotul meu nu are nici o amanta. Nu poate avea. E impotent.
-Pardon coana mare, zice Fritz. Sora mea e de o cu totul alta parere. Zice ca mai rar la varsta lui sa aiba asemenea sculari. E convinsa ca i-a viagra.
Domnul Popartz a gasit de cuviinta sa mai traga una sonora. Fritz zambeste fastacit.
-A racit saracul! N-aveti vreo tarie prin casa, se adreseaza doamnei. Ii i-a cu mana!
-Sa mearga la bucatarie. Are acolo bautura sa-si puna si-n cap, zice doamna oarecum enervata de intrerupere. Mie tot un-mi vine sa cred ce spuneti despre sotul meu. Si apoi, de unde sa aiba diamante? E adevarat ca are un salariu foarte bun, dar il bea aproape pe tot dupa ce plateste hangaralele casei. Eu am noroc ca am banii mei, din mosteniri, ca daca a-si sta in banii lui, a-si fi o miloaga.
-Doamna, zice Fritz ca cel mai bine o chemam pe sora-mea. Ea ne poate lamuri la fix.
-Sunt de acord, spuse doamna. Cheam-o!
Cat sta Fritz la taclale cu sora-sa de pe un mobil, eu ma asigur ca n-o sa plec cu mana goala de aici. Asa ca fac cu privirea un tur al tuturor obiectelor de valoare.

Mariane, sora lui Fritz, intra pe usa principala ca si cum ar fi la ea acasa. Fumeaza iarba si are ochii tulburi. De nara dreapta si de spranceana stanga ii atarna cate un cercel. Parul vopsit rosu strident e tuns punk. Poarta costum de piele asezonat cu lanturi si ghete de motociclist. Ce mai, arata total ca o persoana de incredere. Se fac prezentarile de rigoare cum se cade in lumea mondena, ia loc fiecare pe unde poate si doamna Smith –ca gazda presupun- deschide discutía.
-Si, deci, dvs. domnisoara Mariane prezumati de faptul ca sunteti amanta sotului meu.
-Eu doamna nu prezumez nimic. De altfel nici nu stiu ce inseamna expresia asta.
-Intr-un cuvant, doamna spune ca esti amanta sotului dansei, ii traduc eu pe scurt.
-Eu amanta? Fereasca Sfantul! Eu nu sunt amanta nimanui! Eu sunt o profesionista cinstita. Fac treaba numai la comanda, imi iau banii munciti si pe-aci tie drumul. Nu ma agat de nimeni. Nu vreau sa stric casa nimanui.
Se simtea o tensiune care un era tocmai necesara in aer. Doamna Smith parea o felina gata s asara la gatul Marianei. M-am gandit ca trebuie sa fac ceva. N-a mai fost nevoie. Domnul Popartz a venit din bucatarie si a tras una asa puternica incat a detensionat pe loc atmosfera. A dat sa zica ceva, dar s-a razgandit si a intrat la loc in bucatarie.
-Stimata domnisoara, il aud pe domnul Poper. Va rog sa imi permiteti. Chestiunea in cauza nu este daca dvs. si domnul Smith sunteti amanti, ci daca exista diamante in aceasta casa si unde anume.
-Habar n-am. Boul asta de frate-miu intelege ce vrea el. Eu i-am povestit doar ca omul are diamante nimic altceva. Ca le tine in casa, sau la banca in vreun seif, sau in alta parte, nu stiu. N-a apucat sa-mi spuna. Era prea baut. Povestea sta in felul urmator. Domnul Smith este unul dintre clientii mei. Imi solicita serviciile cam o data pe luna si prefera san e zbantuim la “Wiener Hoff” in camera nuptiala. De obicei, ziua. O ora de hata-hata si gata. Dar plateste bine. Peste tarif. Asa ca intr-o seara, cand stateam acasa cu crampe de la ciclu, suna si-mi zice: “Hai la zbant, la “Wiener Hoff” “. Se simtea din glas ca e cam pilit. Ii spun sa sune pe altcineva, cae u sunt la ciclu, dar el zice ca nu, ca pe mine ma vrea. “Ce alte gauri un mai ai?”, mi-a zis cu naduf. Avea dreptate. Ce sa fac, era client bun. M-am dus. Pe drum mi-am pus in cap sa-i fac un sex oral la rapid si hop la somn, ca si-asa era pilit. Am ajuns prima la hotel, am luat cheia de la camera si am urcat. El a venit peste vreo ora. Cand eu deja motaiam in fata televizorului. Era manga. A apucat doar sa-mi spuna ca are doua diamante mari s-a lungit pe pat si-a adormit inaintea pernei. L-am dezbracat, si l-am bagat sub plapuma. A dormit tun, pana la noua dimineata. Cand s-a trezit a vrut sa stie daca am facut sex, ca el nu-si mai amintea nimic inca de cand statea si bea la bar. I-am zis ca da, ca am facut si oral si anal. Ca doar nu eram sa-mi iau doar jumatate din bani, pentru ca n-am prestat. A platit si-a plecat.
-Si diamantele? S-a interesat domnul Poper.
-N-a mai zis nimic de ele si nici eu nu l-am mai intrebat. Asupra lui oricum nu le avea, caci nu iesisera la iveala cand l-am buzunarit, dupa ce l-am dezbracat si l-am bagat in pat.
Doamna Smith si-a aprins inca o tigare. A cata? Si a intrebat-o pe Mariane:
-Ai avea curajul sa repeti tot ce ai spus aici si in fata sotului meu?
-Bineinteles ca am curaj, doamna. De ce sa n-am? Ce, am omorat pe cineva?
La cat era de drogata, avea tot curajul din lume.
-Bine, spuse doamna Smith. Atunci, cand sotul meu se intoarce din delegatie, stabilim o intalnire in trei. Eu, tu si el. Domnii aici de fata, un cred ca e nevoie san e mai acompanieze.
Din cauza drogurilor, Mariane a receptat cu un pic de intarziere propunerea doamnei. Dar cand a receptat-o a izbucnit in ras.
-Delegatie? Ce delegatie? Sa stie draguta doamna, ca daca acum sotul dumitale este in vreo delegatie, este la hotelul “Wiener Hoff”, cu o brazilianca nou sosita in urbea noastra.
-Minti! Se enerveaza doamna Smith.
-Verifica! Nu te costa decat o convorbire locala, replica Mariane.
Doamna Smith, ridica receptorul telefonului fix, aflat pe o comoda in sufragerie, langa cartea de telefon de unde afla numarul hotelului “Wiener Hoff”.
-Alo, va rog sa-mi spuneti daca dombul Smith este cazat la dvs. …….. La camera nuptiala?….. Da, va rog sa-mi faceti legatura.
Doamna Smith se muta de un picior pe altul pentru a-si mai calma nervii probabil.
-Hans, tipa ea scurt. In zece minute sa fii acasa!…. Fara comentarii. Si tranti receptorul in furca.
Cred ca au trecut mai bine de zece minute pana cand a intrat spasit pe usa domnul Smith, timp in care nimeni nu a scos o vorba, dar toti au fumat. Inclusiv domnul chel. Era un fum de-l taiai cu cutitul. Domnul Smith, care probabil a baut ceva la rapid pentru a putea face fata situatiei, imediat dupa intrarea in living si facand abstractie de necunoscutii care ii populau incaperea de zi, se tranti realmente in genunchi si declama cu ochii tinta la doamna Smith:
-Iarta-ma, nu mai fac! A fost o clipa de ratacire!
Mie unul dramoletele, nu imi plac! Dar ceilalti erau parca hipnotizati de domnul si doamna Smith, asa ca am facut usor un pas la dreapta si am insfacat dintr-o vitrina deschisa o statueta “Ming” originala, pe care o ochisem mai devreme si care in opinia mea de expert facea vreo cinci miare, pe care puteam sa le iau de la domnul Schultz –anticarul- care in timpul liber era si misit de lucruri de valoare furate.
-Dragul meu, schimba tonul doamna Smith, un cred ca e cazul sa dai in mintea copiiilor cu atatia oameni de fata. Chiar nu ti-a mai ramas nici un pic de demnitate? Scoala-te te rog si explica-ne ce e cu diamantele, ca de partidele tale amoroase, nu e nimeni interesat. Nici macar eu!
-Diamante? Ce diamante? Intreaba bulucit domnul Smith, ridicandu-se din pozitia incomoda din care statuse pana atunci.
-Hai nu fa pe prostul! Ridica tonul doamna Smith. Amanta ta, aici de fata, ne-a dezvaluit totul.
-Daca va dezvaluit totul, inseamna ca nu mai aveti nevoie de mine, desi jur pe santa cruce, ca habar n-am despre ce vorbiti.
-Uite ce e pisoias, il ia in primire Mariane. Pe mine sa nu ma scoti de mincionoasa in fata atator oameni. Eu sunt curva serioasa. Nu mai sunat tu joia trecuta seara si mi-ai propus un rendez-vous la hotelul “Wiener Hoff”?
Domnul Smith nu ar fi avut nici un chef sa raspunda, insa cum o duzina de perecí de ochi il fixau intrebatori, a raspuns oftand:
-Ba da.
-Si cand mi-ai venit cu intarziere si beat manga nu mi-ai strigat tu inainte de a cadea lat in pat, ca ai doua diamante ca doua boase?
Mariane a spus tóate vorbele astea cu cadenta de mitraliera, dupa care a tacut brusc. Domnul Smith s-a luminat intru-catva la fata si i-a replicat asa incat sa inteleaga si nevasta-sa si musafiri ca se aflau intr.-o totala confuzie.
-Tu, idioato! Tocmai veneam de la carciuma unde cat am fost treaz, am ascultat un banc simpatic, pe care probabil am vrut sa ti-l spun si tie, dar cum m-am imbatat asa de rau, a iesit o grozavie! Voiam sa-ti spun repetand o parte din banc, ca am doua boase ca doua diamante. Si nu viceversa, cum mi-a iesit la betie, sau poate cum gresit ai interpretat tu ca esti proasta ca noaptea!
Acum ca s-au clarificat lucrurile si toata lumea a amutit, m-am gandit ca era timpul sa ma pierd din peisaj si sa alerg cat de repede la anticar. Asa am si facut. Iar in drum spre usa de la intrare, am mai luat dupa mine si o vaza, tot chinezeasca, tot din época “Ming”. De acum puteam sa-mi iau vacanta vreo doua – trei luni. Ce ti-e si cu incurcaturile astea domnule!
#diamante #prostituata #hot #bere #misit #ming, #sex #impotent #furt

Asasin la comanda

– Domnule Comisar, va marturisesc sincer ca eu l-am ucis pe acest domn despre care ma chestionati.
Loper statea relaxat si zambitor in fata anchetatorului care zambi si se relaxa si el la auzul marturisirii. De mirat insa, era mirat. Nu se astepta ca suspectul sa-si marturiseasca crima de la prima intrebare. Caci nu pusese decat o intrebare. Si anume: “Domnule Loper, cunoasteti un anume domn Borman?”
– Asa deci, concluziona Comisarul, dumneata l-ai ucis.
– Da, domnule.
– Ai avut ceva complici sau ai actionat singur?
– Singur domnule. Era un om in varsta si destul de flasc. Ce rost avea sa mai iau pe cineva alaturi cand eu sunt tanar si ditai zdrahonul. A murit de la prima lovitura de ciocan data in moalele capului.
In sala de ancheta s-a facut liniste. Comisarul Witter – anchetatorul – parea parasit de orice curiozitate profesionala. Zambea mimetic, molipsit de zambetul lui Loper, privindu-l pe acesta cu simpatie, ca pe cineva drag, asa incat celui ce statea pe hol in spatele oglinzii – geam, urmarind ancheta, i se parea ca priveste o scena in care doi prieteni stau la sueta evocand clipe placute din trecutul lor. Mai mult, Witter scoase un pachet de tigari, aprinse una si il servi pe Loper cu alta. Nori de fum invaluiau mica sala de ancheta. Witter se ineca cu un fum, tusi si sparse vraja:
– Omorul a fost infaptuit la comanda?
– Da domnule, spuse Loper, luandu-si zambetul de pe fata si oftand usor.
– Asadar dumneata esti un asasin la comanda, nu asa orice fel de asasin.
– Se pare ca da domnule, zambi iarasi Loper.
Lui Witter i s-a strans inima. Asa a simtit ca i se contracta inima si se face din ce in ce mai mica. Dupa care, inima s-a marit aproape sa ii sparga cavitatea toracica. Numai o emotie puternica putea starni intr-un om sanatos ca el o asemenea stare. “Sfinte Sisoie, am prins un asasin de anvergura! Ma asteapta o avansare la rapid. Ce soarta!” Se scula de pe scaun, largi nodul de la cravata si punand mainile protector pe umerii lui Loper intreba aproape lasciv:
– Si cate crime la comanda ati mai comis pana acum domnule Loper?
Loper s-a uitat la Comisar intorcand capul inspre spate. Pe fata lui se putea citi consternarea.
– Domnule Comisar, va duce gandul prea departe. E adevarat ca am omorat la comanda, insa numai pe domnul Borman. Si inca si pentru acest omor sunt inocent.
Domnul Witter ramase mut cateva secunde. Nu reusea sa inteleaga spusele domnului Loper. Se simtea frustrat si din strafunduri i se urca un nod pana in gat si ramase acolo. Domnul Comisar Witter se considera un om rafinat si perspicace. De aceea nu folosea brutalitatea, nici macar verbala in timpul anchetelor. Totusi acum ii venea sa tipe si sa faca albie de porci pe omul asezat pe scaun in fata sa. Nu o facu, pentru ca gandul bun il linisti. “Tine-ti firea, doar a reconfirmat ca l-a ucis pe Borman. Ce are a face ca se considera inocent sau ca inca neaga alte crime!”
– Domnule Loper, isi auzi Witter vocea calma, un om care infaptuieste o crima nu poate fi inocent.
– Ba bine ca nu! Zise Loper vesel. Dupa ce veti afla cine mi-a comandat ca sa il trimit la ceruri pe domnul Borman, o sa reconsiderati cele spuse adineauri.
De dincolo de geamul-oglinda, seful lui Witter scrasni din dinti. Venise doar intr-o doara sa asiste la interogatoriu in trecere spre bar, unde avea de gand sa-si fumeze trabucul si sa-si citeasca presa acompaniat de o cafea amara. Dar acum nu se mai dadea plecat de langa geam. Domnul Loper desi statea cu spatele la oglinda –geam il hipnotizase. Domnul Witter se socoti o clipa in gand, apoi intreba:
– Bine domnule Loper, recunosc ca m-ati facut curios. Cine e enigmática persoana care va comandat crima?
– Ei domnule Comisar, puteam sa jur ca veti formula gresit intrebarea.
– Cum? Ce? Raspunse inertial domnul Witter cu o urma de iritare in glas.
– Dat fiind ca nu se trateaza de o persoana, este evident ca nu va pot raspunde.
– Uite ce, domnule Loper, spuse Witter enervat dea – binelea. Nu sunt bataia dumitale de joc! Ai marturisit o crima la comanda. Iti ordon sa-mi spui cine ti-a comandat crima!
– Dumnezeu!
O liniste mormantala a inghitit camera de ancheta. Din afara incaperii prin geamul-oglinda seful domnului Witter isi percepu subalternul ca pe o natura moarta, un corp de ceara dintr-un muzeu…..
Seful incepu si el sa simta cum degetele mainilor sale se transforma in ceara. Reactiona imediat si intrand brusc in camera de ancheta striga la Witter pentru a-l scoate din starea de prostatie:
– Witter, afara! Domnul Loper se lasa pe spate zambind si tragand din tigare in timp ce usa se incuia in urma iesirii celor doi politisti.
– Witter, norocul tau ca am asistat la interogatoriu, spuse seful odata ajunsi in hol. O secunda a lipsit si ii zburai capul de pe umeri.
– Rahat! Zbiera Wietter si lovi cu pumnul in perete. Javra si-a batut joc de mine.
– Nu Wietter, nu si-a batut joc de tine. E un caz patologic, de aceea ancheta noastra se incheie. Un psihiatru se va ocupa de el de aici incolo.

*

Domnul doctor Otto era specialist de mare clasa in psihiatrie. Pentru el pacientul Loper nu avea nimic special. Faptul ca a comis o crima nu il interesa. El trebuia doar sa determine daca omul din fata lui era bolnav sau simulant. Lumina diminetii inunda cabinetul doctorului Otto din trei parti. Un singur perete era de zidarie. Ceilalti trei erau din sticla. Din cabinet puteai iesi intr-o gradina plantata cu trandafiri. Fiind sezonul, trandafirii erau infloriti si jocul lor de culori in soare te transpuneau in Eden.
– Ce ziceti de gradina mea domnule Loper? intreba Otto spargand gheata.
– E magnifica doctore! Probabil asa va inchipuiti paradisul! Dar permiteti-mi sa va intreb cum va inchipuiti iadul?
Doctorul Otto zambi. Intarzie cu raspunsul cat isi aprinse pipa.
– Nu mi-l inchipui domnule Loper. Eu sunt ateu.
– E comod? Intreba Loper.
– Sa fii ateu? Nu e comod. Dumneavoastra se pare ca sunteti credincios. Chiar habotnic, dupa fapta comisa.
– Dictionarul explicativ al limbii da o definitie a habotnicului care nu mi se potriveste. Eu nu merg la biserica niciodata si nu cunosc ritualurile institutiei Bisericii Crestine. Nici ale sectelor crestine. Nici macar botezat nu sunt. Parintii mei, desi crestini protestanti, nu au avut buna placere sa ma boteze. Tata era alcoolic. Sunt convins ca daca era permis sa se oficieze slujba de botez la carciuma, acum as fi fost botezat.
– Si mama?
– Mama era slaba de minte. Probabil isi inchipuia ca am fost botezat.
– Curios, zise Otto. Si autoritatile laice sau biserica nu au bagat de seama?
– Erau ani confuzi, dupa razboi….
– Inteleg, dar credinta cum ati dobandit-o? S-a pogorat Sfantul Duh peste dumneavoastra?
– Ce chestie domnule doctor. Imi place ca sunteti un om spiritual.
– Scuzati-ma, spuse Otto scuturandu-si pipa. Am fost un pic grosier. As dori sa inteleg totusi comuniunea asta dintre dumneavoastra si Dumnezeu. Nu de alta dar dumneavoastra ati transformat-o in complicitate.
– Termenul complicitate alaturi de Dumnezeu e un non – sens. Eu pot fi complice cu alt om, nu cu Dumnezeu. In acest caz specific, raportul este Creator – Unealta, dintre care eu sunt – sau am fost – Unealta.
– Asadar Dumnezeu e criminalul?
– Imprecis, doctore ”Domunl a dat, Domnul a luat, Domnul fie laudat!” Respectiv Dumnezeu ia dat viata domnului Borman si acum ia luat-o, fie laudat!
– Si ia luat-o folosindu-te pe dumneata ca unealta?
– Exact doctore, spuse Loper zambind. Putea sa nu se foloseasca de mine, ci putea sa trimita vreun cancer, sau vreo apoplexie, ca sa i-l aduca pe Borman.Faptul ca m-a trimis pe mine, ma onoreaza.
Doctorul Otto zambi in launtrul sau si socoti ca Loper este un pezevenghi. Nu sufera de nici o maladie. Se uita la ceas si vazu ca mai are pana la pranz, asa ca desi putea pune concluzie cazului, hotara sa mai intarzie cu Loper, pentru pura sa distractie.
– Bine domnule Loper, sa spunem ca asa stau lucrurile si ca dumneata ai fost doar unealta. De ce insa dupa ce l-ai ucis pe domnul Borman ai luat cu dumneata si cateva bunuri de pret din casa domniei sale?
– Asta e doar o supozitie bazata pe faptul ca anumite opere de arta foarte bine valórate, despre care se stia ca sunt in posesia domnului Borman, nu au mai fost gasite. Daca politia considera ca le-am luat eu, nu inseamna ca le-am si luat. La perchezitia domiciliului meu nu s-au gasit aceste opere de arta.
– Dar in final, le-ai luat dumneata, sau nu? Intreba doctorul intr-un moment de inspiratie.
– Da domnule doctor, le-am luat, recunoscu aproape spasit domnul Loper. Si am mai luat si o cantitate mare de bani de care nici politia nu stie, iar cine stie va tacea din gura, caci banii aceia nu erau chiar curati.
Doctorul Otto simti dintr-o data nevoia sa bea ceva. Gatul i se uscase si trebuia uns pentru a putea da posibilítate coardelor vocale sa emita sunete inteligibile.
– Domnule Loper, cred ca glumiti, spuse dupa ce bau un gat mare de Bourbon cu sifon. Lucrurile acestea daca sunt veridice trebuiesc marturisite la politie.
– Ba nu domnule. Doua ar fi motívele pentru care politia nu ar trebui sa afle adevarul. Primul ar fi ca s-ar constata ca domnul Borman era o secatura, un borfas, un criminal. Si adjective de acest gen s-ar putea adauga cu duiumul. Asadar memoria acestui domn, care acum este plans ca un stalp al societatii, ar fi intinata pe vecie. Al doilea motiv in contra marturisirii adevarului este ca prin efect de carambol ar dauna multor alti oameni printre care si dumneavoastra si familiei dumneavoastra.
– Ce spui acolo domnule Loper? Cum ar putea sa ma afecteze pe mine si familia mea? Intreba nervos doctorul.
– Dumneavoastra erati un cunoscut al domnului Borman. Si dumneavpoastra si ginerele dvs. senatorul, ii frecventati casa dimpreuna cu alte personalitati ale orasului nostru.
– Si ce are asta a face? Fracventez multe case.
– Oh, nu contest domnule doctor ca sunteti o figura proeminenta a protipendadei orasului si ca frecventati multe alte cercuri insa in casa domnului Borman cel putin la reuniunile la care participati si dvs se intamplau lucruri interesante.
Doctorul Otto se albi ca varul, apoi se inrosi puternic, transpirantia incepu sa-i curga in valuri peste fata grasuta si un mic tremur ii zgaltai mana in care tinea paharul de Bourbon. Reusi sa ingaime nataflet:
– De unde sti dumneata ce se petrecea acolo?
– Dintr-un CD pe care l-am sustras odata cu operele de arta.
– Cum un CD? Am fost filmati?
– Da domnule si probabil ca de catre domnul Borman, caci el nu apare pe pelicula. Dar se poate vedea clar ca era interiorul salonului sau de zi. Celebrele opere de arta sustrase apar in filmulet.
– Domnule nu ma omori, se tangui exasperat doctorul! Te conjur, spune ce era pe CD?
– A, din punctul meu de vedere, o nimica toata. Dar pentru cetatenii targului asta infect unde traim, poate insemna ceva. Ce s-o mai lungesc, in film se poate vedea deslusit cum dvs ii faceti o frumoasa felatie ginerului dvs, in timp ce un tanar musculos cu aspect de nubian, va penetreaza pe la spate.
– Taci! Tipa Otto, uitandu-se in toate partile pentru a se convinge ca sunt singuri in cabinet.
– Ce vrei? Ce pot sa fac pentru tine, pentru ca aceasta istorie sa nu se afle in veci?
– Declarati-ma nebun, bagati-ma la un sanatoriu vreu an de zile, pana cand se uita toata tarasenia si cand ies, va dau CD-ul. Atentie mare insa, trebuie sa vegheati sa nu mi se intample ceva neplacut in acel sanatoriu, caci daca mor sau ies cu sanatatea zdruncinata, CD-ul va aparea pe piata. Si inca ceva. Va rog ca in acest an de lipsa mea din societate sa imi gasiti niste buni cumparatori pentru operele de arta. Nu de alta dar eu nu sunt in stare sa apreciez la justa lor valoare aceste fineturi artistice. Eu apreciez mai mult banii gheata.

*

In fata sanatoriului domnul Loper era asteptat de catre domnul doctor Otto si de ginerele sau. Ambii joviali, il chestionara pe Loper despre starea sanatatii sale. Loper era multumit de tratamentul acordat in sanatoriu si se declara sanatos. Multumi preitenilor sai pentru scurta vacanta pe care i-o platisera si intreba despre operele de arta. Sunt cumparatori?
– O, desigur, spuse Otto, iar pretul este unul foarte bun.
Tot discutand ajunsera la automobilul doctorului Otto care era parcat in strada, in fata sanatoriului. Loper cara un geamantan, pe care il baga in potbagajul masinii. Dupa ce inchise portbagajul, se intoarse cu fata catre amicii sai, care stateau pe trotoar fumand degajati. Dintr-o data doctorul Otto intoarse capul spre stanga, vazu ceva care-l inspaimanta, tipa “Atentie!” si se arunca la pamant. Loper intoarse si el capul spre dreapta alarmat de tipatul doctorului si apuca sa vada camionul care in secunda urmatoare il strivi. Doctorul Otto masiv, se scula impleticindu-se de pe peluza unde se aruncase si privi macelul produs de camion. Pieptul incepu sa il doara puternic si fara sa isi dea seama, inima ii plesni. Ginerele lui, Senatorul, a chemat salvarea si un echipaj de descarcerare. La vreo cateva ore dupa dublul sinistru, domnul Senator bea singur intr-un bar din apropierea sanatoriului, urmarind pe monitorul tv-ului din bar, emisiunea locala de stiri care arata imagini de la locul accidentului. Bau ultimul strop din pahar, iesi in fata barului, scoase un pistolet din buzunarul de la haina, il plimba de cateva ori in palme, apoi il arma, il puse la tampla si apasa tragaciul!

#asasin,#comisar,#senator#doctor#sanatoriu,#pistol,#bani.#automobil#bourbon#felatie,#penetrare#adevar

Un hot pagubos

 

Miercurea trecuta, o pot considera zi cu ghinion. Nu pentru ca fost zi de 13, ci fiindca a fost ziua in care l-am intalnit pe Jerry, chiar cand hotarasem ferm sa ma cumintesc!

Am 50 de ani dintre care 20 petrecuti prin puscarii. Nu e vorba, dat fiind ca de mic am alternat inchisoaea cu libertatea in ultima vreme nici nu mai reuseam sa imi dau seama care e care: inchisoarea e libertate sau libertatea e inchisoare?! Sau viceversa?!

M-a scos din dilema o verisoara, pe care nu o mai vazusem de la nunta ei- acum 30 de ani- cand am avut amandoi un orgasm de zile mari dupa o frichineala indecenta in cabina de wc –putin cam stramta pentru rochia ei de mireasa- a restaurantului unde avea loc distractia de nunta.

Asa ca am conchis ca libertatea se afla in afara inchisorii, daca si numai daca, o femeie vaduva si bogata -asta devenise verisoara intre timp- se hotaraste sa te “adopte”.

Desigur ca asta mai impune si niste reguli sucite, cum ar fi: ”sa nu furi”!

Asa ca  ziua in care l-am intalnit pe Jerry incepuse prin a ma dezvalui societatii ca cetatean responsabil cu juramant facut pe Biblia verisoarei.

Numai ca ori stau eu rau la capitolul juraminte, ori povestea lui Jerry a fost asa pe gustul meu, ca m-a dat gata.

Jerry nu era hot ci doar misit de lucruri furate si nu intrase la parnaie pana acum pentru ca era marinimos si facea juma-juma cu seful sectiei de politie din cartier.

Din cate stiu ponturi nu dadea. Cred ca pontul dat mie este unicat in viata lui si il avea de la o metresa.

Chestia e ca nu putea sa profite de el prin forte proprii fiindca nu avea sange in instalatie!

Despre ce era vorba: metresa lui -o mexicanca focoasa si la cei 45 de cotolani trecuti- lucra fata in casa la doi martalogi. Mosul, desi nu era libidinos, o mai pipaia din cand in cand. Prima data cand s-a intamplat ca mosul sa ii puna mana -in trecere- pe buci, mexicanca l-a reclamat babei. Hoasca a ras si a batut-o la randul ei pe buci: ”Lasa draga, nu te altera, ca atata bucurie mai are si el!”

Ofticata, dintr-un orgoliu rau inteles, scroafa latina isi lasa chilotii acasa de cate ori venea la lucru.

Si cand batrana disparea din incapere si numai pentru o clipa, se punea cu curul in sus si freca podelele sau aduna scame inexistente de pe covor doar-doar l-o innebuni pe mos cu expozitia sexului ei.

Batranul, razand in barba, a lasat nebuna sa se desfasoare mai bine de o luna dupa care i-a spus sa se astampere dracu´ cu circul si sa isi puna chilotii ca oricum el e impotent de mai bine de 20 de ani de cand s-a capatat cu un glont in boase la o vanatoare.

-Si apoi am 94 de ani, ce crezi ca mai poate face un mos decrepit la varsta asta? Daca vulpita dintre picioarele tale ar avea vreun efect asupra oamenilor de varsta mea… Tu ai fi cotata la bursa mai bine ca aurul si ai trai ca o regina nu ti-ai mai fatai curul prin sufrageria mea.

Asa ca mexicanca si-a tras chilotii si viata a revenit la normal : ea deretica, baba croseteaza si al´ batran incerca o imposibila intoarcere in timp cu ajutorul unor fotografii alb-negru la fel de jerpelite ca si albumul care le continea.

Acum vreo doua saptamani mosul a oprit-o din dereticat ca sa ii arate un carton vechi cu un celebru jucator de basseball, vechitura care acum valoreaza cel putin un milion de dolari pe piata cartoanelor de basseball!

Cum mexicanca nu pricepe decat de doua sporturi -soccer si blowjob- nu l-a luat in seama pe mos si era sa se piarda o caruta de bani. Noroc ca, in pauza dintre doua orgasme, i-a povestit lui Jerry -ca ceva amuzant- simpatica tarasenie.

Jerry era sa faca atac de cord. Se si vedea numarand milionul rezultat din vanzarea cartonului.

Dupa ce i-a trecut fierbinteala, a inteles ca trebuie sa se multumeasca doar cu jumatate din suma. Cealalta jumatate avand sa o umfle asa zisul “partener activ”, cel care urma sa dea spargerea pentru a putea fura cartonul magic: deci eu! Caci cum am auzit povestea, m-am si bagat!

Acum stau in fata tevii de pusca si regret! In spatele pustii sta mosul mexicancei lual-ar dracu! Afiseaza pe mutra matusalemica un zambet de zile mari. Locul faptei -inca necomise- sufrageria mosulu. Ora 4 a.m.

-Mexicanca e o tampita! Eram sigur ca o sa imi trimita ceva in bataia pustii.

-Asta inseamna ca ati premeditat totul -zic eu strangand din fund ca si simteam ca sfincterul nu prea mai vroia sa tina in interior ce trebuia sa tina in interior! Vezica deja ma lasase si in fata, pantalonul era oarecum ud.

-Premeditat, asta e cuvantul!

Ochii ii sticleau, pupilele erau dilatate si un firicel de saliva i se scurgea pe barba. Daca il priveai bine bosorogul parea un gurmand in fata unei delicatese culinare.

Nu mai incapea nici o indoiala: mosul era dement! Bun, pe asta am clarificat-o. Acum concentrare máxima pe ce se poate face ca sa scap negaurit. Daca mizez pe faptul ca pusca e veche si poate ca nici nu e bine intretinuta si nu ia din prima foc, cate sanse am? 50%?

Mosul ranjeste fasolea si spre stupefactia mea indrepta teava pustii catre el si patul pustii catre mine.

-Trage! Imi spune folosind verbul la imperativ.

E greu sa procesezi asa ceva cu rapiditate iar batranul stia asta, asa ca imi da „cheia“.

-Am ajuns cu batranetea intr-un punct sensibil. Intr-un cuvant mi s-a scarbit de ea.

Puturoasa asta de bataranete nu e ca iarna, un anotimp trecator, dupa care vine primavara. De venit vine doar moartea, iar eu am hotarat sa nu mai astept si vreau sa ii ies in intampinare.

Apuc cu mare usurare patul pustii si ii indrept teava spre podea.

-Ce m-ai speriat, diavol batran! Ai merita o bataie buna, dar mi-e mie ca n-o sa rezisti.

De impuscat nu am sa te impusc fiindca eu sunt doar hot nu si criminal. Chestia asta cu luatul viata semenilor nu am invatat-o inca. Daca tot vrei sa te cari de pe lumea asta de ce nu o faci singur si vrei sa mai bagi si pe altul la belea? Eu iti sugerez sa iti faci pomana si inainte de a lua calea cimitirului sa imi dai cartonasul de basseball ca eu dupa el am venit.

-Si ce sa faci cu el? Sa ti-l bagi in cur? Nu are nici o valoare. Nu ti-am spus ca l-am folosit ca nada?

-Acum chiar ca imi intra o dorinta de a-ti lua maul de ce n-ai vazut!

-Pai ce mai astepti? Chiar te rog! Si sa stii ca daca nu o faci chem politia. In definitiva, ai intrat prin efractie ca sa ma furi!

Si uite asa m-am intors la puscarie, verisoara m-a repudiat si am luat-o de la capat cu indoielile: inchisoarea e libertate sau libertatea e inchisoare?

Die Bahnstation der Selbstmörder

Der Bahnhof war leer. Der Wind trieb entlang des Bahnsteigs ein von einer Bank gestohlenes Zeitungsblatt, das dort ein Reisender zurückgelassen hatte.

Jetzt, da ich den Entschluss gefasst hatte und ich mich bereits am Ort des Geschehens befand, war ich die ekelhafte Unruhe der letzten Tage los. Es war die Ruhe vor dem Sturm oder für mich eher die Ruhe vor dem endgültigen Aus. Oder vielleicht auch nicht.

Niemand war zurückgekehrt, um uns zu sagen, ob es „drüben“ Ruhe oder Qual gab. Wenn man dem Aberglauben der Priester Glauben schenkt, gibt es Ruhe im Paradies und Qual in der Hölle. Ich richte mich nicht nach Vermutungen.

Ich richte mich übrigens nach nichts, so scheint es, da ich auf diesem leeren Bahnhof angelangt bin. – Eigentlich mehr eine verwahrloste Bahnstation, an der nur ein Zug am Tag hält. Der Ort, um meine Tage zu beenden, an dem ich mich unter die Räder des ersten vorbeifahrenden Güterzugs werfen würde. Ich hätte auch eine andere Art von Suizid wählen können, bei dem mein Körper intakt geblieben wäre, so dass ich mich gepudert und zurechtmacht zum letzten Mal der Welt hätte präsentieren können. Besser: Andere würden mich präsentieren können, und nicht so zugerichtet von einem Güterzug, dass meiner armen blöden Verwandtschaft wohl nichts anderes übrig bleiben würde, als mich zu verbrennen.

Den Hund hatte ich nicht kommen sehen, hatte ihn nur gespürt, als er sich zu mir setzte. Es war ein Köter, ein Kläffer, eine Töle von mittlerer Größe. Er saß auf seinem Hintern, und sein Kopf befand sich etwas oberhalb meines Knies. Nicht viel, nur ein wenig oberhalb. Er betrachtete die Bahnschienen so ruhig wie ich. Ich streichelte instinktiv seinen Kopf. Er akzeptierte es, ohne zu zucken.

Als der erste Güterzug mit großer Geschwindigkeit vorbeifuhr, zählte ich seine Waggons. Es waren 32. Eine gute Weile nach dem Verschwinden des Güterzuges glotzte ich auf die Gleise, um meinen sterblichen Resten auf die Spur zu kommen. Der Hund weckte mich aus meinen Träumereien, indem er mir den Handrücken leckte.

Ich ging langsam zum Parkplatz hinter den Bahnhof, wo ich meinen Wagen geparkt hatte. Nur als der Motor beim ersten Versuch nicht anging, knurrte oder eher seufzte er; aber als der Wagen losfuhr, verkroch er sich wie ein Fötus im Bauch seiner Mutter und schlief ein.

In der Bahnhofsbar schlürften Hans und Georg ihr Bier und blickten entspannt über die Gleise in Richtung eines sich dort abzeichnenden Weinbergs.

Julius, der Barmann, trocknete die Gläser ab, ohne zu sehr bei der Sache zu sein. Seine Gedanken waren noch von der außerehelichen Sexpartie der vergangenen Nacht in Anspruch genommen. Hans‘ Stimme weckte ihn aus seiner Träumerei, obwohl Hans gar nicht mit ihm redete.

Eigentlich hatte Hans nicht die Absicht, mit irgendjemandem zu sprechen. Er dachte nur laut, das war alles: „Seit wie vielen Jahren kommt der Mann mit dem Hund jeden Tag hierher?“

„Weiß nicht, seit 7 oder vielleicht 10 Jahren, ich weiß es nicht mehr genau“, antwortete Julius.

„Warst Du dabei?“ fragte Georg, obwohl er wusste, dass es so war. Deshalb fuhr er fort: „Der Güterzug hat sie zermalmt. Ich habe die Fotos in der Zeitung gesehen.“

„Scheiß‘ auf die Zeitungsfotos. Hättest dabei sein sollen wie ich, das Schreckliche mit eigenen Augen hättest Du sehen sollen. Ich weiß nicht mehr, wie oft ich nachts nass-geschwitzt wach geworden bin und mein Herz hat gerast wie ein Schnellzug. Ich habe auch von ihm geträumt, dem Mann mit dem Hund, wie er mitten auf dem Gleis vor Verzweiflung geschrien hat“, sagte Julius.

„Man erzählt sich, dass sie erst kurze Zeit verheiratet waren, das hat mir eine Kusine gesagt“, entgegnete Georg. Georg zündete sich eine Zigarette an, atmete tief ein, dann atmete er den Rauch zwischen den Worten aus.

„Von ihr sagt man, dass sie ihn mehr geliebt hat. Aber nicht nur mehr, sondern viel, viel mehr. Deshalb hat sie sich ja auch vor den Güterzug geworfen.

Sie hatte eine Freundin, der hat sie sich anvertraut. Der hat sie gesagt, sie bringt sich um, denn sie hätte die Klimax erreicht, was immer das ist. Ich habe mir das Wort gemerkt, weil es interessant klang, aber nicht versucht rauszufinden, was es bedeutet. Und sie hat ihrer Freundin noch gesagt, dass so viel Glück wehtut.“

„Die Klimax, ja, ja“, sagte auch Hans. „Das Wort hat mich auch schockiert. Aber ich habe rausgekriegt, was es bedeutet.

„Sag’s mir lieber nicht, laß es lieber interessant klingen“, entgegnete Georg.

„Ganz bei Trost war sie eh nicht. Ich habe gehört, soll sie gesagt haben, dass mehr Liebe nicht möglich ist und auch nicht mehr Glück. Dass sie jetzt sterben will, in der Scheißklimax, dass sie nicht die Enttäuschung einer verlorenen Liebe, oder so, erleben will, dass die Liebe heute da ist und morgen nicht mehr.

Das sage ich, weil ich weiß, dass sie, dass die Tote gebildet war, von ihr kamen noch andere, viel schönere Worte, da war man sprachlos. Kaum zu glauben, dass ihre Freundin, ihre Vertraute, sich solch besonderen Worte gemerkt hat.“

„Die ist doch auch kein Dummchen”, schmunzelte Julius hinter der Theke. Sie ist Lehrerin.“

„Schon, aber nicht die Frau Lehrerin hat sich umgebracht“, erwiderte Hans.

„Du, sie hat wohl nicht die Klimax gefunden“, lachte Georg und brachte auch die beiden anderen zum Lachen.

„Gib noch einen aus“, sagte Hans, nachdem er aufgehört hatte zu lachen.

„Mir tut auf jeden Fall dieser Unglückliche mit dem Hund leid. Jeden Tag kommt er her, immer zur gleichen Zeit, bei Schnee und bei Regen. Und was für eine guter Junge er war, er hatte sein Medizinstudium beendet.“

„Hier habt Ihr Euer Bier. 4 Euro.“

„Und was hat er von seinem Medizinstudium? Er ist gleich nach der Tragödie verrückt geworden und ist es geblieben. Irrt herum, spricht mit niemandem. Nur mit dem Hund, aber auch mit dem nicht viel, soviel ich sehen konnte“, sagte Georg.

Hans nahm einen großen Schluck Bier, und danach rülpste er. „Ein Jahr lang war er auch in der Irrenanstalt.“

„Von dort hat er auch den Hund“, sagte Georg und nahm einen großen Schluck Bier.

„Was Du nicht sagst“, pflichtete Hans ihm bei.

Julius, der keine Geduld mehr hatte, Georg zuzuhören, entgegnete: „Das mit dem Hund ist ja auch so’n Ding. Er fristete sein Dasein in der Nähe der Anstaltsküche. Er hatte eine Kameradin, ein Hundemädchen, mit der er das Fressen teilte. Scheinbar war sie taub, sie hat wohl den Wagen nicht gehört, der sie gestreift hat. Sie war gleich tot, und die von der Küche haben sie in einen Graben geworfen.

Von dem Augenblick an hat der Hund nichts mehr gefressen und fing an, sie zu bewachen. Er bewachte sie tagelang, er war nur noch Haut und Knochen, so dass die von der Küche dachten, er würde auch krepieren.

Aber er ist nicht krepiert, weil der Mann aus der Irrenanstalt entlassen wurde. Seine Behandlung war wohl beendet, oder er hatte kein Geld mehr für’s Krankenhaus, wer will das wissen.

Man weiß nur, dass, als er rauskam, der Hund zu ihm ging, so als hätte er ihn erwartet. Der Mann streichelte ihm den Kopf, und als das Taxi ihn abholen kam, öffnete er dem Hund die hintere Tür, und der stieg ein, als ob nichts wär‘. Und seitdem sind sie unzertrennlich.“

Hans trank noch den letzten Tropfen Bier aus seinem Bierglas, stand auf und grüßte zum Abschied. Er trat heraus auf den Bahnsteig, atmete tief ein, und im nächsten Augenblick stürzte er sich vor den Güterwagen, der gerade in den Bahnhof einfuhr.

Der Bahnhof war leer. Der Wind trieb entlang des Bahnsteigs ein von einer Bank gestohlenes Zeitungsblatt, das dort ein Reisender zurückgelassen hatte.
Jetzt, da ich den Entschluss gefasst hatte und ich mich bereits am Ort des Geschehens befand, war ich die ekelhafte Unruhe der letzten Tage los. Es war die Ruhe vor dem Sturm oder für mich eher die Ruhe vor dem endgültigen Aus. Oder vielleicht auch nicht.
Niemand war zurückgekehrt, um uns zu sagen, ob es „drüben“ Ruhe oder Qual gab. Wenn man dem Aberglauben der Priester Glauben schenkt, gibt es Ruhe im Paradies und Qual in der Hölle. Ich richte mich nicht nach Vermutungen.
Ich richte mich übrigens nach nichts, so scheint es, da ich auf diesem leeren Bahnhof angelangt bin. – Eigentlich mehr eine verwahrloste Bahnstation, an der nur ein Zug am Tag hält. Der Ort, um meine Tage zu beenden, an dem ich mich unter die Räder des ersten vorbeifahrenden Güterzugs werfen würde. Ich hätte auch eine andere Art von Suizid wählen können, bei dem mein Körper intakt geblieben wäre, so dass ich mich gepudert und zurechtmacht zum letzten Mal der Welt hätte präsentieren können. Besser: Andere würden mich präsentieren können, und nicht so zugerichtet von einem Güterzug, dass meiner armen blöden Verwandtschaft wohl nichts anderes übrig bleiben würde, als mich zu verbrennen.
Den Hund hatte ich nicht kommen sehen, hatte ihn nur gespürt, als er sich zu mir setzte. Es war ein Köter, ein Kläffer, eine Töle von mittlerer Größe. Er saß auf seinem Hintern, und sein Kopf befand sich etwas oberhalb meines Knies. Nicht viel, nur ein wenig oberhalb. Er betrachtete die Bahnschienen so ruhig wie ich. Ich streichelte instinktiv seinen Kopf. Er akzeptierte es, ohne zu zucken.
Als der erste Güterzug mit großer Geschwindigkeit vorbeifuhr, zählte ich seine Waggons. Es waren 32. Eine gute Weile nach dem Verschwinden des Güterzuges glotzte ich auf die Gleise, um meinen sterblichen Resten auf die Spur zu kommen. Der Hund weckte mich aus meinen Träumereien, indem er mir den Handrücken leckte.
Ich ging langsam zum Parkplatz hinter den Bahnhof, wo ich meinen Wagen geparkt hatte. Nur als der Motor beim ersten Versuch nicht anging, knurrte oder eher seufzte er; aber als der Wagen losfuhr, verkroch er sich wie ein Fötus im Bauch seiner Mutter und schlief ein.

In der Bahnhofsbar schlürften Hans und Georg ihr Bier und blickten entspannt über die Gleise in Richtung eines sich dort abzeichnenden Weinbergs.
Julius, der Barmann, trocknete die Gläser ab, ohne zu sehr bei der Sache zu sein. Seine Gedanken waren noch von der außerehelichen Sexpartie der vergangenen Nacht in Anspruch genommen. Hans‘ Stimme weckte ihn aus seiner Träumerei, obwohl Hans gar nicht mit ihm redete.
Eigentlich hatte Hans nicht die Absicht, mit irgendjemandem zu sprechen. Er dachte nur laut, das war alles: „Seit wie vielen Jahren kommt der Mann mit dem Hund jeden Tag hierher?“
„Weiß nicht, seit 7 oder vielleicht 10 Jahren, ich weiß es nicht mehr genau“, antwortete Julius.
„Warst Du dabei?“ fragte Georg, obwohl er wusste, dass es so war. Deshalb fuhr er fort: „Der Güterzug hat sie zermalmt. Ich habe die Fotos in der Zeitung gesehen.“
„Scheiß‘ auf die Zeitungsfotos. Hättest dabei sein sollen wie ich, das Schreckliche mit eigenen Augen hättest Du sehen sollen. Ich weiß nicht mehr, wie oft ich nachts nass-geschwitzt wach geworden bin und mein Herz hat gerast wie ein Schnellzug. Ich habe auch von ihm geträumt, dem Mann mit dem Hund, wie er mitten auf dem Gleis vor Verzweiflung geschrien hat“, sagte Julius.
„Man erzählt sich, dass sie erst kurze Zeit verheiratet waren, das hat mir eine Kusine gesagt“, entgegnete Georg. Georg zündete sich eine Zigarette an, atmete tief ein, dann atmete er den Rauch zwischen den Worten aus.
„Von ihr sagt man, dass sie ihn mehr geliebt hat. Aber nicht nur mehr, sondern viel, viel mehr. Deshalb hat sie sich ja auch vor den Güterzug geworfen.
Sie hatte eine Freundin, der hat sie sich anvertraut. Der hat sie gesagt, sie bringt sich um, denn sie hätte die Klimax erreicht, was immer das ist. Ich habe mir das Wort gemerkt, weil es interessant klang, aber nicht versucht rauszufinden, was es bedeutet. Und sie hat ihrer Freundin noch gesagt, dass so viel Glück wehtut.“
„Die Klimax, ja, ja“, sagte auch Hans. „Das Wort hat mich auch schockiert. Aber ich habe rausgekriegt, was es bedeutet.
„Sag’s mir lieber nicht, laß es lieber interessant klingen“, entgegnete Georg.
„Ganz bei Trost war sie eh nicht. Ich habe gehört, soll sie gesagt haben, dass mehr Liebe nicht möglich ist und auch nicht mehr Glück. Dass sie jetzt sterben will, in der Scheißklimax, dass sie nicht die Enttäuschung einer verlorenen Liebe, oder so, erleben will, dass die Liebe heute da ist und morgen nicht mehr.
Das sage ich, weil ich weiß, dass sie, dass die Tote gebildet war, von ihr kamen noch andere, viel schönere Worte, da war man sprachlos. Kaum zu glauben, dass ihre Freundin, ihre Vertraute, sich solch besonderen Worte gemerkt hat.“
„Die ist doch auch kein Dummchen”, schmunzelte Julius hinter der Theke. Sie ist Lehrerin.“
„Schon, aber nicht die Frau Lehrerin hat sich umgebracht“, erwiderte Hans.
„Du, sie hat wohl nicht die Klimax gefunden“, lachte Georg und brachte auch die beiden anderen zum Lachen.
„Gib noch einen aus“, sagte Hans, nachdem er aufgehört hatte zu lachen.
„Mir tut auf jeden Fall dieser Unglückliche mit dem Hund leid. Jeden Tag kommt er her, immer zur gleichen Zeit, bei Schnee und bei Regen. Und was für eine guter Junge er war, er hatte sein Medizinstudium beendet.“
„Hier habt Ihr Euer Bier. 4 Euro.“
„Und was hat er von seinem Medizinstudium? Er ist gleich nach der Tragödie verrückt geworden und ist es geblieben. Irrt herum, spricht mit niemandem. Nur mit dem Hund, aber auch mit dem nicht viel, soviel ich sehen konnte“, sagte Georg.
Hans nahm einen großen Schluck Bier, und danach rülpste er. „Ein Jahr lang war er auch in der Irrenanstalt.“
„Von dort hat er auch den Hund“, sagte Georg und nahm einen großen Schluck Bier.
„Was Du nicht sagst“, pflichtete Hans ihm bei.
Julius, der keine Geduld mehr hatte, Georg zuzuhören, entgegnete: „Das mit dem Hund ist ja auch so’n Ding. Er fristete sein Dasein in der Nähe der Anstaltsküche. Er hatte eine Kameradin, ein Hundemädchen, mit der er das Fressen teilte. Scheinbar war sie taub, sie hat wohl den Wagen nicht gehört, der sie gestreift hat. Sie war gleich tot, und die von der Küche haben sie in einen Graben geworfen.
Von dem Augenblick an hat der Hund nichts mehr gefressen und fing an, sie zu bewachen. Er bewachte sie tagelang, er war nur noch Haut und Knochen, so dass die von der Küche dachten, er würde auch krepieren.
Aber er ist nicht krepiert, weil der Mann aus der Irrenanstalt entlassen wurde. Seine Behandlung war wohl beendet, oder er hatte kein Geld mehr für’s Krankenhaus, wer will das wissen.
Man weiß nur, dass, als er rauskam, der Hund zu ihm ging, so als hätte er ihn erwartet. Der Mann streichelte ihm den Kopf, und als das Taxi ihn abholen kam, öffnete er dem Hund die hintere Tür, und der stieg ein, als ob nichts wär‘. Und seitdem sind sie unzertrennlich.“

Hans trank noch den letzten Tropfen Bier aus seinem Bierglas, stand auf und grüßte zum Abschied. Er trat heraus auf den Bahnsteig, atmete tief ein, und im nächsten Augenblick stürzte er sich vor den Güterwagen, der gerade in den Bahnhof einfuhr.

Dialog cu mine insami

O sumara analiza particulara extrapolabila la general apropo de capitalul romanului ,dupa revolutie.

In 1990 Romania trecea de la socialism la capitalism.Eu aveam 29 de ani studii medii cu calificare tehnica si post liceale cu calificare in teatru. Nu mai lucram de trei luni,fara a fi somer,ultimul loc de munca fiind la Comitetul judetean de Cultura Calarasi, de unde primeam un salariu de aprox.300 dolari pe an(in lei aprox 2 300 /lunar)Sotia mea nu lucra nici ea si bineinteles nu era somera!Copii erau mici:Alexandra 4 ani si Daniel 3 ani.Nu mergeau la gradinita.Locuiam toti patru intr.-un dormitor de 12 mp in locuinta uneia dintre bunicile sotie,locuinta pe care bunica o avea in chirie de la statul roman.Pentru cosul zilnic ma riscam zilnic facand “bisnita cu tigari ,coca cola,ciocolate cumparate de la sarbii din Oravita si revandute in Calarasi si Bucuresti.Daca nu se schimba regimul as fi fost bagat la puscarie in scurt timp,atat pentru “bisnita “cat si ca vagabond,nefiind angajat in”campul muncii”

La ora respectiva apreciez ca tot capitalul de care dispunea familia mea nu depasea 150 de dolari.Cel mai valoros lucru din acea camera era un televizor alb negru vechi de 40 de ani si bineinteles verighetele de cununie pe care am fi putut lua cam 50-60 de dolari.

Familia largita,parinti- socri nu dispunea de nici un capital imobiliar si nici bijuterii sau bunuri de valuare.Putinii bani economisiti nu depaseau 300 de dolari(calculati in lei).Probabil ca cel mai scump obiect de valuare era butelia care pe atunci valora(la negru) 10 000 de lei( 100 dolari).

Eu nu posedam o butelie!Daca as fi avut o butelie as fi vandut-o si cu banii rezultati as fi facut un ziar.L-am si “desenat”in speranta ca voi gasi capitalul necesar macar la un partener ,dar nu a fost sa fie!

Fratele meu si sora sotiei aveau capital!Fratele meu avea 400 de dolari in cash iar cumnata avea in banca 2 000 de dolari(in lei cam 200 000 ).Numai ca sora sotiei nu intelegea nimic din capitalism – aici nu ii fac nici o vina -si nu avea curaj sa investeasca in nimic,daramite intr.-un ziar.Iar fratele meu ,care era barman, nu avea incredere decat in sectorul pe care il cunostea.Asa ca a finantat deschiderea unei intreprinderi familiale de fast food.Vindeam ,ambulant ,hot-dogs!

Investitia a costat 350 de dolari dintre care el a investit 330( a cumparat o rulota auto veche) si eu restul.El a intrat in afacere ca si asociat capitalist ,fiindca nu avea timp sa mai lucreze si altceva decat ca barman.Asa ca afacerea a ramas sa fie administrata de mine.

In trei luni,cat a durat afacerea,am multiplicat de doua ori capitalul! Numai ca fratele meu,avand ocazia sa isi ia viza de Italia(era f.greu de obtinut in acele timpuri) a insistat sa isi vanda partea iar eu nu am fost in toate mintile si am vandut si partea mea,pentru a putea cumpara niste hainute frumoase copiilor si o pereche de pantofi, “ cum niciodata nu a avut,” sotiei!

E drept ca am avut si oferta de a avea un bun post de lucru in domeniul meu,respectiv am preluat postul de director al unui camin cultural.

Pe de alta parte un cunoscut barman din localitate ajuns in zilele noastre in top 300 milionari si mare industrias s-a transformat in capitalist din “capitalist”! Ma explic: teoretic un gestionar de restaurant sau de bar era, in RSR , salariat,practic insa era capitalist caci isi insusea(fura) aproape tot profitul din care bineinteles “ungea”sefii ca si cand ar fi platit un impozit pe beneficiu!

Barmanului nostru carea avea ceva capital in “offshor” adica la saltea si pe deasupra “ stofa” de negustor i-a venit usor sa “transfere”bunuri mobile si imobile din proprietatea statului in proprietatea sa cu ajutorul unor functionari de stat mai mult decat binevoitori si bineinteles cointeresati si sa devina “peste noapte”un prosper om de afaceri si nu-i asa,un vasnic stalp al societatii locale! Si in pofida faptului ca initial si- a prejudiciat concitadinii la “scara larga”este si astazi considerat un exemplu de intreprinzator si de cetatean de catre aceiasi prejudiciati!

POLITICHIA

POLITICHIA

Personaje:

Seful de cabinet, Secretara, Nasul, Taranul, Martin (membru de partid), Ali

 

Intr-un birou monstruos (lucruri/birouri – dulapuri stil vechi, cuplate cu dotări de birotică ultimul tip) răstignit în scaunul cu pivot se lăfăia un tânăr de treizeci și ceva de ani, ‘năltuț, frumușel, cu o umbră de barbă. Fuma și, din când în când, juca la un calculator cu monitor color poker. Undeva pe o măsuță, un filtru de cafea. Poze de oameni politici pe pereți, în dezordine ziarele din ceva ce se voia colecție. Un telefon nou cu memorie, lângă unul vechi, cu manivelă. Tânărul fuma cu evidentă plăcere și scutura tăcut țigară într-o scrumieră. Undeva se vedea scris “Cabinet senatorial”. Sună telefonul și tânărul răspunde:

Actul I

Scena I

-Șeful de cabinet: Alo, da! Cabinetul senatorial. Cu ce vă putem ajuta?

– „…”

-Șeful de cabinet: Da, înțeleg. V-aș ruga să treceți pe la noi, să detaliem. Chestia cu pământu´… vorba aia…

-Șeful de cabinet: (zâmbind afectat) Nu se zice “…in internum”, ci “restitutio in integrum”. Așa tataie. Și… să veniți… că o descurcăm noi: internum… integrum… Mai vedem.

(Închide telefonul. Stinge țigara. Telefonul suna).

-Șeful de cabinet: Alo! A, salut Martin! Vrei sa vii pe la mine, Moșule…?

Ştiu… Ştiu… O instruiesc pe secretară… (tocmai intră secretara, îl privește surprinsă).

-Secretara: D-le!

-Șeful de cabinet: (ridicând o privire tăioasă) Vezi că peste puțin timp vine la noi Moș Martin. Mi-e prieten… Îl bagi…

-Secretara: Imediat!

-Șeful de cabinet: Biensur. Imediat ce vine. (la telefon) Moşule, ai auzit?

-„…”

-Secretara: Și dacă lumea… îmi sare-n cap?

-Șeful de cabinet: (privind-o de sus) Vezi să nu-ţi sar eu… că e mai rău. (spre telefon) Moșule, totu’-i Ok! Ai auzit… Te-aștept… (închide. Spre secretară): Scumpa! Drăguța! Că tot vorbeai de lume. Lumea e făcută să stea la rând. Individul… se strecoară. Reușește? Reușește! Tu, spre exemplu, vei reuși să-l aduci pe Martin la mine fără ca lumea să se supere.

-Secretara: Dar, acum câteva zile vorbeați despre egalitate, șansa fiecăruia de a…

-Șeful de cabinei: Scumpa! Drăguța! Femeie! De atunci au trecut câteva zile. Se mai schimbă omul, că doar nu e Divinitatea… Apropos! Trebuie să facem și-o ședință. Una mică și eficientă.

-Secretara: Mai dăm afară pe cineva din partid pentru că şi-a spus punctul de vedere direct? A mai făcut cineva pipi contra vântului?

-Șeful de cabinet: Nu! O ședință a BEX-ului.

-Secretara: Biroul Executiv. Înseamnă că se apropie vreo sărbătoare. Sau poate alegerile?

-Șeful de cabinet: Domnișoara secretara!

-Secretara: Ei, da !

-Șeful de cabinet: Nu ți se pare că încalci regula de trei simple: surd, orb, tace?

-Secretara: Scuze? Voi convoca ședința în anul, luna, ziua, ora…

-Șeful de cabinei: Ei, da! Faci pe deșteapta cu mine. Ce-i drept ai privire inteligentă. Dar nu știu de ce trebuie să ți-o și exprimi !?

-Secretara: Serviți cafeaua?

-Șeful de cabinet: Orice cafea la timpul ei (se uită la ceas). Și zău, chiar îi e timpul, ia fă-te-ncoa cu una.

(Secretara își face de lucru la măsuța pe care se găsește filtrul. El se uită admirativ la picioarele lungi, care, în partea de sus, sunt acoperite de o fustiță. Secretara ii servește cafeaua). In principiu poţi să-ți pui și tu o cafea. Deși mă gândesc că tu o bei cu lapte…

-Secretara: Da. Și pe muzică. Și cu o persoană plăcută în anturaj.

-Șeful de cabinet: Eu nu pun muzica. Ce părere și-ar face țăranul care încă umblă după dreptate (ca Diogene, cu lumânarea), muncitorul, mai tot timpul șomer, intelectualul care veșnic cârtește?

-Secretara: Și chiar directorii… care trebuie să repare sediul. Să ofere mese…

-Șeful de cabinet: Ai început iar să vorbești… Dacă-i spun șefului că ai spiritul ăsta de frondă… nu mai scapi de șomaj nici dacă-i treci prin pat …

-Secretara: Ce-ți spune că n-am trecut deja? Și că tu…

(în acel moment bagă capul pe ușă un ţăran).

-Țăranul: Bună ziua, domnișorilor.

-Șeful de cabinet: Nu, că sunt super-inspirat. Ți-am spus că brazda răstoarnă -ncoa’ un sătean. Bună tataie!

-Secretara: Ești geniul acestui loc de muncă. Și nu uita ce vorbești și tu…

-Țăranul: Pot intra domnișorilor?

-Șeful de cabinet: Poţi, nene, că e democrație și intră care vrea și se ridică cine poate. Dar mai bine, te bagă secretara.

(Secretara iese cu țăranul. Șeful de cabinet își aprinde țigara și stă la calculator foarte important. O bătaie în ușă, intră secretara).

-Secretara: Pot să-l bag pe… nenea în…? Că eu trebuie să le fac pe toate.

-Șeful de cabinet: Da. Dar adresează-te conform protocolului. Căci eu sunt nu numai șef de cabinet, ci și consilier departamental… Si membru al comisiei …

Secretara: Comiții, Comitete… Epitete… D-le șef, consilier etc, etc. vă caută un domn consilier rural. (își ia o scamă de pe fustă. Șeful de cabinet îi urmărește privirea admirativ).

-Șeful de cabinet: Nu mă iau de tine să nu zici după aia că te hărțuiesc… Si să-mi stric imaginea…

-Secretara: Ce să vă mai stricați? (e mai mult mormăită toată treaba). Poate intra personajul?

-Șeful de cabinet: Da! Repede. Să vadă că noi suntem atenți cu toată lumea (insinuant) mai ales cu… (o privește şmechereşte).

-Secretara: Poftiți domnule! Domnul vă așteaptă. (Se duce să pună o cafea).

-Țăranul: Bună ziua! Domnule, aș vrea… că am auzit că dumneavoastră…

-Șeful de cabinet: (către secretară) Aşa fetiţo! Pune-i omului o cafea… (către ţăran) Ia loc și bună ziua. Să nu crezi că te-am supus protocolului doar așa ca o toană! Exersează doamna secretară, că e nouă… Și ne obișnuim și noi… (o privește) cu dumneaei…

-Țăranul: Dac-ați avea timp și pentru mine, poate…

-Șeful de cabinet: Ai auzit bine. Îmi fac timp. Uite, tocmai lucram la calculator… l-am lăsat… Spune care-i baiul?

– Țăranul: (secretara-i pune cafeaua) Păi, știu eu… cum să-ncep…

-Secretara: Scurt, concis… la obiect… (către șeful de cabinet) Și ședința?

-Șeful de cabinet: E BEx-ul.

-Secretara: Îmi dați dumneavoastră indicații…

-Șeful de cabinet: Vei primi tot ce trebuie (o privește insistent, fumând, se întoarce spre ţăran) Spune cât, când, până unde vrei povestea ta. Am să te-ascult.

-Secretara: Şefu’! Pe linia doi directorul ăl mare!

-Șeful de cabinet: (ia receptorul, se scuză către noul venit, apasă pe clape) Alo, da! Ziceți… Da, domn’ director. Nu sunt ocupat domn’ director. E un moșulică la mine (uitându-se la ţăran: scuză-mă)…Vă aștept ! (închide – către intrus) Ce ziceai ?

-Țăranul: Păi, am niște probleme… (intră secretara: pe linia doi domnul secretar)

-Șeful de cabinet: (se repetă ritualul)… Nu domnule secretar, ne putem vedea… dumneavoastră stabiliți ora… -Eu sunt acolo… (închide – către intrus) Da!

-Țăranul: Știți, pământul…

-Șeful de cabinet: Pământul, deocamdată…

-Țăranul: Nu, asta-i problema. Am…

-Șeful de cabinet: Stai… Noi vrem…

-Țăranul: Să vă spun… Primarul…

-Șeful de cabinet: Povestea…

-Țăranul: Domnule, aici e beleaua. Nu-i poveste. Nu-i poezie…

-Șeful de cabinet: Anunțați politia… Vă pot ajuta (îl privește cu ironie) Scuză-mă! Dar care-i baiul?

-Țăranul: Domnule consilier… Nu-mi dă tot pământul, ne plimbă…

-Șeful de cabinet: Pe banii lui ?

-Secretara: (intră) Vedeți că peste cinci minute aveți întâlnire…

-Șeful de cabinet: Mersi, știu ! (către moș) Primarul face mânării. Îl ajută notarul. Și așa din pământul…

-Țăranul: Pământul e mascat…

-Șeful de cabinet: Bade! Din ce sat ziceai că ești ?

-Țăranul: (amărât) Zimbru !

-Șeful de cabinet: Uite! Îți promit… că vin pân-acolo. Te-am înțeles! Te rezolv. Ceva membrii de-ai noștri…

-Țăranul: Nu prea… Dar intru eu la ai noștri, dacă e cazul.

-Șeful de cabinet: (surâde) Păi… De ce nu spuseși, din cap…

-Țăranul: Că și tata fuse tot… Da eu nici la unu… Da´ țin cu ai noștri…

-Șeful de cabinet: Care ai noștri ?

-Țăranul: Păi, opoz… Ăștia, de-s sus… Care nu-s ai noștri?

-Șeful de cabinet: Bine! Să faci organizație… Să faci treabă… Că trec și te rezolv…

-Țăranul: Poate-I rezolvați și pe Patru, frate-meu, că el e mai fricos și n-a vrut să vină…

-Șeful de cabinet: Pe toți îi rezolv. Să facem treaba împreună. Organizația n-o s-o lăsăm noi baltă…

– Țăranul: Aşa, şefu’… Să veniți să ne rezolvați… și n-o să vă pară rău…

-Șeful de cabinet: Și să vă organizez. Să nu le lovească adversarul…

-Țăranul: Cum știți dumneavoastră… (intră secretara)

-Secretara: E timpul…

-Șeful de cabinet: Da, e timpul…

-Țăranul: Eh ! Trece timpul… Eu plec…

-Secretara: Şefu’ trebuie să plecați şi dumneavoastră.

-Țăranul: Bună ziua !

-Secretam: Bună!

-Șeful de cabinet: Și fă organizație acolo! Că vin eu și vă botez. Și vă și rezolv. Și vorbesc și cu prefectu’ să-i mai scuture. Da’ când vin să fiți și voi organizați un pic. Știi, colea, vin ca oaspete!

-Țăranul: Doamne, doar suntem de-ai noștri. O să fie bine. Mă duc…

(intră secretara).

-Secretara: Telefonul, pe unu, vă caută Ali…

-Șeful de cabinet: Alo! Ali? Stai așa. Să-ți pun și reportofon, că-mi place seara să ascult cum vorbești tu românește. Adorm mai ușor… A, vii tu aici. Hai că-ți fac o regie de-o să pici pe spate! Vino! Cât durează? Aștept (închide) ca la curțile boierului (către secretară) Aşează-te lângă mine și notează:

1.Şedinţa e mâine – ora…

2.Ordinea de zi: situația în partid cu subtitlul: Partidul și administrația

3.Susţinerea candidaturii candidatului stabilit să candideze

4.Uite clar pe cine convoci și acu’ du-te la librărie și ia pocnitori, pungulițe și tot ce poate face zgomot. Să-I primim pe Ali…

(Revine țăranul, apare și Martin) Hai ședeți pe scaune cât mai sunt locuri.

—Moș Martin: Am auzit că berbecul ăla de-l alungarăm din organizație umblă pe la Bucureşti să facă alegeri… să ia el șef…

-Ţăranul: Şi eu tot de-aia m-am întors. Am auzit… de… vorbeşte lumea…

-Şeful de cabinet: Vorbeşte. Ei, şi? Voi vă luați după ea?

-Secretara: (intră) Şefu’! Aţi auzit ? Cică…

-Şeful de cabinet: Ce-i mă? Ati căpiat? Nu mai aveţi încredere în cine trebuie? Uite cum vine treaba, din interior te lovesc băieţii… Spaima asta e mai periculoasă decât…

-Ţăranul: Da, dacă-i aşa!?

-Secretara: Prea multă lume…

-Moş Martin: Şefule ! Nu-mi miroase a bine.

-Şeful de cabinet: Bine, bine! Vă asigur că voi lupta până la ultima…

-Moş Martin: Picătură…

-Secretara: de sânge…

– Şeful de cabinet: Nu vă grăbiți. De energie, pentru: stabilitate… echilibru… șansă…

-Secretara: Nu știi ce să mai crezi! (iese) (Șeful de cabinet se fâțâie pe la calculator, mormăie: bă ce fricoși, bă ce lume!)

-Moş Martin: Om vedea…

-Ţăranul: Om vedea…

(Zgomote, pocnitori, capse explodând. Moş Martin şi ţăranul sar speriaţi)

-Şeful de cabinet: Staţi cuminţi. Vine Ali ! Asta e primirea ce-i era pregătită. Şi el e în panică. Ba, şi eu m-am speriat puţin. Că uitasem…

SCENA a ll-a

(intră secretara)

-Secretara: Conform scenariului, trebuia să-l anunţ pe Ali. lată-l! A sosit!

-Şeful de cabinet: Bine! Bine drăguţă, dar prea s-a făcut gălăgie. Şi eu cu el am probleme de pace. Colaborare. Frăţietate. Fratele meu, turcu’!

(Ţăranul şi Moş Martin încă speriaţi)

-Şeful de cabinet: Ce să fac? Am uitat să precizez amploarea… Dar lasă, merită şi Ali un spectacol.

(Secretara pune cafeaua. Intră Ali)

-Ali: Salutare, mare şef! Pună ziua! Da ştiu că trage la voi. Mereu se puşcă… Cinefa cu…

(Ali are degetele pline de inele)

-Şeful de cabinet: Salutare, Ali! Bă, din prea mare politeţe am acceptat să vii. Păi, n-am vorbit noi că n-ai ce căuta la sediu? Dacă te prinde fo unu’ şi-ţi ia interviu, scapi tu fo vorbă? Ă? Dacă te-mpuşcă naibii cineva, că bine-ai remarcat că aici… cu trasul…

-Cei doi (Ţăranul şi Moş Martin): Hai şefu’! Că nu-i chiar aşa! Ce Dumnezeu sperii oamenii… Chit că ăsta-i turc… şi… merită…

-Şeful de cabinet: Bă, ia, hai gura mică sau roiu! Cine vă dă voie vouă să vă tocmiţi cu mine?

-Cei doi: Păi, şefu’ e de mo…

-Ali: Democraţie? … Democraţie…

-Şeful de cabinet: Ce democraţie bă? Când am treabă nu-i democraţie… e treabă… Aţi înţeles? Şi acu´ mucles! (către Ali) Hai, zii tu, Ali, care-i baiul?

-Ali: Treaba grea, şefu’! Treaba grea. Necaz la Ali. Şi nu ştie cum făceam, că nu deranjam la şef.

-Moş Martin: Ştiam eu că turcii ăştia nu ştiu nimic. Da, uite că s-au întors.

-Ţăranul: Dacă nu i-am nimicit la timp….. Unul să nu fii scăpat!

-Şeful: Moş Martin, ia ieşiţi voi că avem treabă, nu joacă! Aşa Ali?

-Ali: Aşa, aşa! (Moşul iese)

-Şeful de cabinet: la zii, băi Ali! Că au ăştia dreptate. Nu-ş’ de unde aţi apărut iar!

-Ali: Nu râde, şef. Cum să plătesc un tir? A’nebunit la vameş capu’. Vameş că deschide tiru’. Eu că nu. Vameş că plăteşte Ali. Ali că nu…

-Şeful: Şi ?

-Ali: Prapad! Ali nu aveam ciocolată, ci ţigări aveam şi…

-Şeful: Bă, tu eşti nebun? Nu ţi-am zis să mă suni întâi pe mine şi apoi să intri în vamă?

-Ali: Scuze, şef ‘mare! Ali alergat mult şi uitat. Ce se facem?

-Şeful: Să vedem (ia telefonul şi formează. După câteva secunde). Şefu’! Am o problemă. Un prieten îmi aduce un cadou din străinătate…

-„…”

-Şeful de cabinet: Nu şefu’… Nu… Un tir… Un tiruleţ cu ciocolată… Mă rog… şi câteva cartuşe de ţigări…

-„…”

-Şeful de cabinet: Nu şefu’… O vorbă… Ştiţi… Săru’mâna şefu’. Sunt bun de cinste. La şedinţă… ştiţi dumneavoastră… Nu şefu’… un tiruleţ… Eh! La câte-au trecut… se-mpiedică porcii de ăsta?

-„…”

-Şeful de cabinet: Nu… da-i place nevesti-mii tipu’ ăsta de ciocolată…

-„…”

-Şeful de cabinet: Nu şefu’! Nu-s doar ţigări. E şi ciocolată pentru nevastă-mea. Aşa a vrut ea. Să-i aduc cu tiru’. Ce, îi dau socoteală unui vameş că doar eu -pardon, dumneavoastră- l-ati pus. Salut şefu’ (închide telefonul. Către Ali) Mai dăm un telefon. Că aşa-i la noi, în loc să fie treaba oablă -să-şi ia fiecare jucăria lui – ne alergăm unii pe alţii, ca ziua cu noaptea.

(Ceilalţi doi moşi reapar câte unul şi se aşează pe scaun. Intră secretara – către Șeful de cabinet)

-Secretara: Şefu’! Ăștia nu mai stau cuminţi. Au năvălit în cabinet. N-am…

-Şeful de cabinet: (formând la telefon) Lasă-i! Au dat ei turcii… Ce să mai… (către Ali) Băi Ali- beg… Greu mai e…

-Ţăranul: (arătând cu capul către turc) Si dânsul tot cu pământul?

-Şeful de cabinet: Nuuu ! “Noi nu ne vindem ţara” !!!… E cu altele… Da stai acolo şi lasă-mă că dau în bâlbâială… V-am primit… aveţi răbdare… că omu´ ăsta are probleme…

-Ali: Hai, că trebui dai telefon…

-Șeful de cabinet: Nu vezi că nu se formează? (formează de zor numărul de telefon)

-Ali: Hai, că se topeşte ciocolata!

-Ţăranul: Legume n-aduceai…

-Moş Martin: Lasă-I mă, că are treabă! Fiecare…

-Şeful de cabinet: Bravo, moşule Martin. Aşa e. Diviziunea muncii. (l se răspunde la celălalt capăt al firului): Alo!

-„…”

-Şeful de cabinet: Cu şeful Vămii, vă rog. Sunt… Alo! şefu’! Sunt… Avem o problemă. Doamne, zău, nu-ș cum nu ne înţelegem între noi! E numai Ali lângă mine. Văr cu nevastă-mea, mai pe departe. Cară şi el un cărucior cu ciocolată. —… (ascultă)

-„…”

-Şeful de cabinet: Hai bă şi va găsit corectitudinea la el. N-o fi un cărucior, o fi un tiruleţ. Hai lasă-l că-mi cască depozitu’ de plictiseală şi n-am ce vinde. Mor de poftă.,. Şi eu şi nevastă-mea. Ce vrei să ne laşi în şomaj? Hai mersi. Şi spun şi eu unde trebuie… Fii prieten şi… Mersi… Te pup… Bine, spun eu unde trebuie. Vine Ali mintenaş.

(Intră secretara şi-l anunţă pe moş şefului)

-Şeful de cabinet: Băi Ali, rezolv-o iute! Vezi că am şi alte probleme…

(Face apoi socoteala – intră Nasul): Nașule, stai aşa că-i am pe băieții ăştia… Buni şi drepţi. Aşteaptă să le zic vreo câteva (către cei doi): Fraţilor, vă rog să lăsaţi cereri la Registratură – care e şi Secretariat. Şi vă chem sau vin când rezolv. Moş Martine să ne mai sunăm… Zău că sunt obosit… să nu zic vreo prostie… Mai vii… mai… eşti pe aici… Uite că a venit şi Naşu’… Trebuie să mă văd cu profu’lui fii-meu… (Cei doi ies bombănind).

Şeful către ţăran: Vezi că vin să facem ce-am zis!

-Ţăranul: Da, da ! (bombăne, iese)

-Şeful de cabinet: Moşule Martin, nu uita. Sună-mă. Găsim noi o zi să punem ţara la cale. Au revoire!

-Moş Martin: Măi băiete! Nu’ş ce să zic… Am venit iar degeaba… Iar… Om trăi… Ş-om vedea… Te pup… (Se întoarce spre Ali) Pleacă Ali! Hai, roiu´ ! Rezolv-o !

(Pe hol iar hărmălaie, iar pocnitori; bagă capul secretara): Şefu’ i-am condus pe domnii…

-Şeful de cabinet: (către ea) Ză-pă-cea-lă! Asta e. Şedinţa-i pregătită?

-Secretara: Da! Unii zic că-i de-alegeri, că vor să-l dea în gât pe şefu’!

-Naşul: Şi eu aud asta! Cam peste tot se vorbeşte aşa… Cred că e groasă…

-Moş Martin: (reintră) Uita-i să-ţi spun… Vor să-l .radă pe ăl mare… Cică e o şedinţă acu’.

-Şeful de cabinet: Nu-i nici…

-Moş Martin; Vezi că s-au adeverit multe din cele auzite… Să nu păţim… Eu atât îţi spun, salut!

-Naşul: Şi eu zic să fiţi atenţi…

-Şeful de cabinet: Om vedea… Dar e zarvă mare!

-Secretara: Să-l informăm pe şefu’ .

-Șeful de cabinet: Pregătiţi bine şedinţa. Să nu iasă vreo dandana. Zici că e sfârşitul pământului! Bei ceva?

-Naşul: O tărie !

(Şeful de cabinet iese, dă porunca necesară. Intră urmat de secretară)

-Secretara: Domnii vor şi apă minerală sau beau simplu?

-Naşul: Bă, da ştiu că eşti mare (privind spre secretară). Ce să mai bem domnişoară? Sorbim cu ochii…

-Şeful de cabinet: Alo ! Naşul! Te pârăsc cui trebuie şi să te văd atunci. Că dacă sar nevastă-mea şi nașa pe tine…

-Naşul: Lasă, că uite, am uitat şi de ce-am venit.

-Şeful de cabinet: (ridicând paharul şi bând) Apropos! Voiai ceva sau ai trecut doar aşa, din greşeală, pe la mine?

-Naşul: (bea şi el) Băi finule, cu asta eşti tu încurcat sau pot să mă-ncurc eu?

-Şeful de cabinet: Hai zii, că n-ai venit de asta. Nu-i aşa? Că parcă am auzit o poveste.

-Naşul: (mârâind) Mda ! (îşi mai toarnă o porţie)

-Şeful de cabinet: Zii, că nu intră omu’ aici fără să aibă probleme. Probleme au fost şi mai sunt încă… Pot să-ţi recit… Dar uite ajut lumea că la vot nu te-ajută recitatul.

-Naşul: Ştiu. Da pentru mine e groasă !

-Şeful de cabinet: Tocmai de-aia… Ai noştri…

Actul al II-lea

Aceeași încăpere. La birou Șeful de cabinet verifică un dosar al ședinței care tocmai a avut loc. Intră naşu’ cu secretara.

-Nașul: Măi frate. Dar fata asta e o minunăție. Bine că n-o țineți în turn.

-Șeful de cabinet: Fildeșul e scump naşu’! Și apoi cu oameni ca mata…

-Secretara: Hai ! Lăsați-o! Femeia e motorul întregii povești umane. Nu bateți câmpii că mă supăr!

-Șeful de cabinet: “Fii tare ca o stâncă și nu uita că ești… româncă”! Păi dacă nu te aveam la ședință… cine crezi tu că-mi făcea procesul verbal pe care tocmai îl citesc?

-Nașul: Tu! Dar dacă-l făceai, nu-l mai citeai!

-Secretara: Acu…

-Șeful de cabinet: Măi fată! Cum ţi s-a părut directorul Prefecturii?

-Secretara: Tot tâmpit! Ca prefectul.

-Nașul: Cum să nu-njure lumea? Mama lor de hoți și de boi. Și noi că i-am pus…

-Șeful de cabinet: De pus, i-a pus şefu’ ! Te rog să nu vorbeşti de rău!

-Nașul: Păi… dacă lumea înjură?

-Șeful de cabinet: Ridici fereastra maşinii şi nu mai ştii nici cine aplaudă, nici cine înjură. E simplu!

-Și dacă n-ai mașină?

-Şeful de cabinet. E simplu. Îți cumperi. Cauţi modalitatea. Dar să nu-ţi iei Mercedes. Ofensezi… mass-media şi te face…

-Naşul: Dacia e maşina poporului. Idealul lui. Lucrul pentru care trăieşte.

-Şeful de cabinet: Alo, nene! Te-ai tâmpit? Vezi că începi să semeni cu gingaşul nostru prefect (îşi dă cu mâna peste frunte). Doamne şi senatorul…

-Secretara: El zice bine…

-Nasul: De ce l-a pus ?

-Secretara: De unde să-l ştii dacă nu-i pe “funcţie”? Dă-i ciolanul şi-ţi vorbeşte singur despre multe şi mărunte. Prefectu’ să spună de unde are Mercedes!

-Şeful de cabinet: Nuuu! Nu l-a cumpărat. L-a primit cadou!

-Naşul: Păi sigur. Chiar la asta mă gândeam. Finule, trebuie terminat cu acest curvar care înveninează atmosfera.

-Secretara: Jos directoru’ şi prefectul!

-Şeful de cabinet: Aţi înnebunit! Nu e de mirare, dar…

-Naşul: Ce nebuni Doamne? Noi ţinem cu ce e mai adevărat!

-Şeful de cabinet: Ştii naşu’, de la mine adevărul e mai transparent, de la domnul senator adevărul devine chiar adevărat. Nu te mai chinui. O rezolvăm noi. Dă şi tu o cafea. (Secretara se duce să pună trei cafele şi trei pahare cu tărie şi le oferă)

-Naşul: Îmi pare rău că domnul senator…

-Şeful de cabinet: Să nu-ţi pară! Rezolvă el şi asta… Deocamdată îi înjură. Sigur, unde trebuie. Apoi…

-Secretara: Să mai aşteptăm. Că şi-n şedinţă…

-Şeful de cabinet: Ştii care-i lucrul bun?

-Naşul: Nu ştiu. Că mi-s miop.

-Secretara: Tâmpitu’ de director se holba…

-Naşul: La tine ?

-Şeful de cabinet: Ce nu ai văzut? E incalificabil… Are nevastă… copii…

-Naşul: Şi senatoru’ n-are? Hai să vedem şi paiu’ din ochiul nostru !

-Şeful de cabinet: Nașule, când la prins careva pe dl. senator cu cineva de sex opus? Să fim rezonabili!

-Naşul: Nu l-a prins nimeni, că divorţează şi se leagă de alta.   .

-Secretara: E onorabil!

-Şeful de cabinet: Așa-i. El din beţie se trezeşte. Asta din prostie…

-Naşul: Aşa-i

-Şeful de cabinet: Totul a fost în zadar. Cât i-am sprijinit, cât am lucrat pentru ei…. S-au dat la şefu’; aţi văzut şi-n şedinţă.

-Secretara: Şi ăla, directoru’ ce se holba?…

-Şeful de cabinet: Să nu uit să-i zic asta d-lui senator. Că el e simţitor la onoarea… subordonaţilor. Auzi, curvaru’ naibii! Nu-i ajunge funcţia. Vrea şi secretarele.

-Naşul: Băi, finule ! Aşa-mi place mă! Şi văd că rezist bine la presiuni. Poate mă iei şi pe mine pe-aici…

-Şeful de cabinet: Eu sunt îngerul păzitor al alor mei. Să ţii minte. Eu şi numai eu. De-un singur lucru mi-e frică…

– Secretara: Care?

-Naşul: Care ?

– Şeful de cabinet: De SIDA. Deşi pe scurt are nume de femeie… e un sindrom dat dracu’.

-Naşul: Stai cuminte finu’. N-o să renunţi din cauza asta la principala trăsătură a poporului nostru: Sf. Curvie! Noi nu păcătuim, folosim principala calitate cu care suntem înzestraţi.

-Şeful de cabinet: Şi eu cred că sexual suntem în Europa!

-Naşul: De mine cred că şi SIDA se fereşte. Mă ştii…

-Şeful de cabinet: Da naşu’!

-Secretara: Îl ştii ?

-Şeful de cabinet: Cred. Oricum, mai bine ca pe alţii. E băiat de echipă. Mai trebuie doar inclus.

-Secretara: Atenţie!

-Şeful de cabinet: Nu ştii cu ce alifii m-am uns…

-Naşul: Finule, oameni buni aproape, asta trebuie. Că ăia doi se usucă şi cad singuri.

-Şeful de cabinet: Da. Dar ai văzut cum a reacţionat domnul senator…

-Secretara: Noroc că el nu înjură.

-Şeful de cabinet: Nu. E bine crescut. Neam de învăţători. Dar de infiltraţii ăştia e speriat. Şi din cauza asta, imprevizibil.

-Naşul: Bine că noi n-am făcut şi n-am zis nimic aiurea.

-Secretara: Doar la amintirea lui Ali…

-Şeful de cabinet: Ce-i cu Ali? Şi dacă nu-ntreba, tot îi spuneam. A adus şi el un tiruleţ cu ţigări. Să am mai mult timp ce fuma că toată ziua… la colţ, la debit. Prieten naşu’ nu glumă. Şi ţine la nevastă-mea… urgie, l-a adus şi ei ciocolată. Cu ce să vină ?

-Naşul: Păi, cu ceva mai mic. Cu maşina lui…

-Secretara: Să-i facă ăia de la vamă control? Eşti…

-Şeful de cabinet: Vezi, naşu’, cum se pune problema? A înţeles şi senatorul chestia şi a lăsat-o moartă că eu conduc aici cooperativa “Ochiul şi timpanul”, în folosul ‘mnealui şi al nostru.

-Nasul: Mai mult in folosul tău….

-Şeful de cabinet: Bine, bine… Dar în principiu… pentru el. Şi el ştie asta. Dacă eu defectez…

-Naşul: L-au halit şmecherii şi pe el.

-Secretara: Cât despre Ali… El e minunat ca bărbat. Dacă nu aveam atâta treabă îl luam cu acte de proprietate, cu tot.

-Şeful de cabinet: Şi bărbată-tu ştie? Sau trebuie să-i spun eu. Ştii… i-o scap… aşa, ca să-l ajut.

-Naşul: Ei, ştiam eu că eşti o personalitate accentuată. Dar nu fă scene din astea cu noi.

-Secretara: E păcat. Că eu…

-Naşul: Dacă… Nici eu…

-Şeful de cabinet: Bă, mucles! Că eu v-am făcut oameni, eu vă desfac.

-Naşul: Bazaconii. Noi glumim… Sau nu mai ţii nici la glumă? Ţi s-a urcat la cap…

-Secretara: Şi dacă erai domnu’senator înţelegeam…

-Șeful de cabinet: Pace din cer… vă cer…

-Secretara: Te înţelegem. Noi suntem un teren în raport cu care te poţi da mare.

-Şeful de cabinet: N-am clopoţel, dar vă chem la ordine. La cestiune! (intră Ali, salută zgomotos)

-Naşul: Uite bă, de cine vorbeam !

-Secretara: Ali! (se duce şi-l pupa) Ce bine c-ai revenit! Mi-era dor de tine. Chiar şi domnului şef de cabinet.

-Şeful de cabinet: Eu sunt om normal. Nu-mi era dor de tine, dar dacă ai venit… ai tu o problemă!

-Ali: Problem. Problem. Eu cer afaceri – estem şi grâu vândut tot la mine. Senator liniştit. Prefect liniştit.

-Şeful de cabinet: Şi eu ?

-Ali: Tu bun prieten estem.

-Şeful de cabinet: Lasă-mă dracu cu efuziunile. Vreau bani!

– Ali: Estem peşte, nu balta. Răbdare (îl ia de braţ pe şeful de cabinet) Ali îngrijorat mult!

-Şeful de cabinet: De ce ?

-Ali: Cu banga. Daca nu facem transferul de money… Secretul de la banga turca… pericol mare estem…

-Şeful de cabinet: Asta-i bună. Doar şefu’ vrea să-i aducă. Dar, investiţi cum trebuie.

-Ali: Repede!

-Naşul: (intră în vorbă cam brutal) Băi Ali! Păi dacă-i bagă… milioanele de dolari… nu ţipă toţi?

-Şeful de cabinet: Naşu´ (către secretară) şi tu, hai mai lăsaţi-ne puţin (cei doi ies supăraţi) şi staţi pe aproape că vă chem.

-Ali: Noroc la mine că firma anonima. Altfel… E greu.

-Şeful de cabinet: Să-I sun pe şefu’. Stai aşa… (formează numărul, aşteaptă,vorbeşte) Alo ! Şefu’? … Doamne, e gravidă situaţia. Prezintă şi umflături… Umblă ăştia după noi, pe-afară… Ştiu şefu´. Anonimă, anonimă, da’ n-o fi… Nimicuţa, nimicuţa! Gata şefu’. Eu… soldat credincios. Că uite Ali zice că… Da… Mucles! E clar! (pune jos receptorul şi-i cheamă pe cei doi exilaţi) Drăguţilor! Totul e aranjat pentru afacerea secolului. Secretaro, pune de băut!

-Secretara: Imediat şefu’! (se duce şi umple paharele)

-Şeful de cabinet: Trebuie furat tot pentru a deveni cât mai capitalişti. Şi pe cât devii tu mai capitalist, devine şi societatea.

-Naşul: Fură şi notarul! Fură şi primarul! Fură şi popa!

-Secretara: Hai, nu exagera. Popa îi toarnă pe primii doi. Poate şi pe şefu’. Da şefu’ nu-i prea îngăduie pe aproape.

-Ali: Bine, paceam. Allah e singurul Dumnezeu şi Mohamed e profetul lui. De ce nu treceam şefu’ la islam, singura şi adevărata, credinţă?

– Şeful de cabinet: Hoo! Stai moară neferecată. Noi bem acum, încălcăm poruncile Profetului. Si-o faci şi tu. Lasă-mă să mă mai gândesc.

-Naşul: Refuză!

-Secretara: Refuză!

-Şeful de cabinet: Refuz ! Mai dă de băut. Parcă asta contează, cu ce mână te închini? (beau toţi)

-Naşul: O să chem popa să alunge duhurile, să tragă o sfeştanie. Aşa ceva nu-i posibil!

-Şeful de cabinet: Eşti dat dracu’ Naşu’! Ţi-e frică de Satana, cum îi e lui de tămâie. Da’ n-ai motiv! (Cineva bate la uşă. Secretara iese şi revine anunţându-l pe Moş Martin. Șeful de cabinet trimite să-l aducă).

-Moş Martin: Cu respect copiii mei. Ce-i cu voi, parc-aţi fi zmei !?

-Şeful de cabinet:Tataie vremurile sunt grele, foarte grele, ia şi mata un coniac! Ştiu că la votare…

-Moş Martin: Cu ai noştri. Să trăim !

-Naşul: (cam matolit) Ce mă, e votare ?

-Ali: Instabilitate? Nu !

-Şeful de cabinet: Şi turcu e mai deştept ca tine. Campania e departe. Ani mulţi de ea, oh, ne-or desparte!

-Secretara: Şefu’ e poet. Artist. Artistule !

-Naşul: Băiat bun, mâncal-ar naşu’!

-Moş Martin: (bând) Frumoasă fată, domnişoara secretară. Să n-o fure turcu’!

-Şeful de cabinet: N-o fură, stai fără grijă! E Naşu’ aici şi…

-Ali: Nu, că turcu’ iar plăteşte dacă se bagă. Şi ca să nu, de moment, plecam. Salutam!

-Şeful de cabinet: Salut Ali. Ne sunăm!

-Ali: Sunam, sunam. Acu’ stăm liniştit. (turcul dă mâna cu ei şi pleacă)

-Secretara: Se va întoarce!

-Şeful de cabinet: Ai nostalgii ? Sigur că se va-ntoarce. Afacerea nu-i a lui. El doar ne reprezintă. Cum să nu se-ntoarcă. Poate că te duci tu în Turcia.

-Naşul: Finule… lasă fata…

-Moş Martin: Măi băiete. Ăştia ne iau toate femeile. E de groază. Şi de data asta fără să le oblige cineva. Se duc ele…

-Naşul: Prea multă libertate. Democraţie… Vaxuri! Păi… nu tu regulă… ordin… nimic. Faci ce vrei. Si nici nu stii ce vrei!

-Şeful de cabinet: Stai cuminte. Nu trebuie să ştii. Pentru tine gândesc eu.

-Secretara: Excelent! Şi pentru ceilalţi ?

-Şeful de cabinet: Şefu’ că el are afacerile alea mari!

-Secretara: Moş Martin n-are probleme. E la vârsta…

-Moş Martin: Ei ! Despre ani nu în scenariul ăsta. Hai, că eu nu m-am luat de voi. Urăsc moartea, aşa că nu mănânc pentru a trăi… Şi n-am legătură cu minciuna… etete… mucoşilor! (bea un nou păhărel)

-Secretara: Trebuie făcută ordine. Ai lor s-au îmbogăţit! Ai noştri…

-Naşul: Acu’ am venit noi la rând. Ce crezi că e puţin lucru?

-Şeful de cabinet: Băieţi, gândiţi bine! Dar pentru noi nu e deloc uşor. Facem compromisuri, dar trebuie să fim atenţi să nu ne dăm cu capul de pragul de sus.

-Moş Martin: Păi voi nu vă uitaţi pe unde mergeţi?

-Naşul: Ne uităm…

-Şeful de cabinet: Ne uităm. Dar ştii cum e. O iei când nu te aştepţi.

-Secretara: Totuşi… Să nu ne lăsăm îndoiţi. Eu…

-Naşul: Tu…

-Şeful de cabinet: Tu…

-Moş Martin: Tu ?

-Şeful de cabinet: Moş Martin, ce Dumnezeu! Să-ţi aduci aminte e greu pentru mata!

-Naşul: (vizibil marcat de băutură): Cine sunteţi voi, băi animalelor? Bă adunătură?

-Secretara: Naşu’ a trecut la program artistic. E minunat! Să-I pozăm! Să-I înregistrăm!

-Naşul: Băi, tovarăşu’!

-Şeful de cabinet: Ce, eu sunt îngerul păzitor?

-Moş Martin: Mai dă un pahar şi te pup şefule!

-Şeful de cabinet: Puneţi cât vrei! La această dată coincidenţa coincidenţelor. E şi ziua mea. Şi simt cum cresc odată cu ţara. Ţara noastră!

-Moş Martin: Ţărişoara asta a noastră. La mulţi ani patria mea!

-Şeful de cabinet: Voi reveni cu amănunte votanţi. Deocamdată să bem!

-Naşul: S-o aduc şi pe naşa?

-Secretara: Iar te-ncurci cu persoane străine? Parcă eu eram dragostea ta din ultimul timp.

-Şeful de cabinet: Nu vezi naşu’ ce fete circulă pe-aici? Las-o pe naşa că are şi ea dreptul să se-ngrijească de casă, copii, maşină, magazine, şcoală… Apropo, n-ai nimic de bătut la maşină? Dă-i să muncească, n-o lua la distracţie!

-Moş Martin: La ăsta acasă cântă găina!

-Şeful de cabinet: La oricine. Dar să nu intrăm în viaţa personală a celorlalţi cu bocancii.

-Secretara: Am aflat că prefectul şi senatorul sunt cu noi.

-Naşul: Io nu-l văd decât pe finu’!

-Şeful de cabinet: Lasă nasule, că au loc şi ei. Vreau să spun că au cât au… Până…

-Moş Martin: Un tăciune şi-un cărbune, si-nainte măi nebune!

-Naşul: Finu’, ciocu’ mic că apari în presă. Că e libertate. N-ai treabă.

-Şeful de cabinet: Care presă mă? Asta-i presă? E un rahat mare. Şi-apoi ce-am zis şi nu pot susţine?

-Secretara: Şefu’ să nu vorbim de ăia mai mari. Putem exersa pe ăia mai mici. Avem destui membri de rând cu care ne putem juca.

-Moş Martin: Aşa cum zicea şi domnul senator, se apropie alegerile şi trebuie să ne găsească pregătiţi.

-Secretara: Să mai curăţăm ograda!

-Şeful de cabinet: S-a discutat şi asta. Că a fost o şedinţă lungă. Suspendăm doi primari de-ai lor să le băgăm spaima-n oase.

-Secretara: Organizăm Comisia electorală pe partea noastră şi ţipăm că am fost infiltraţi cu securiştii.

-Moş Martin: Pensionarii îşi vor anunţa nemulţumirea că există opoziţie.

-Secretara: Normal. Ea e singura vinovată.

-Şeful de cabinet: Arătăm spre administraţia pe care am moştenit-o…

-Naşul: Ştiu. Doar nu era să-l acuzăm pe dl Senator, care a dat afară şi femeia de serviciu…

-Moş Martin: Doar nu era să dea secretara… că ai văzut şi tu cum arată. Oh, Doamne…

-Secretara: Alo! Domnu’! Vezi că începi să baţi câmpii…

-Şeful de cabinet: Stai, dragă, că nu e vorba de tine. E vorba de secretara sa particulară. Şi care a fost secretara şefului puterii locale, dinainte de alegeri…

-Naşul: Bă, ce sculă a moştenit! Să te urci pe pereţi ca să desenezi monştrii.

-Şeful de cabinet: Vezi dacă naşa e plecată, cum joacă şoarecii pe masă? Vezi tu să nu te afle, că ce a păţit Bobitt americanu’ e nimic.

-Secretara: Doamne ce frică aveţi de neveste…

-Şeful de cabinet: Nu e frică…

-Naşul: Noi ne respectăm nevestele…

-Moş Martin: Şi noi…

-Naşul: Mai ales că ele nu ne lasă să greşim!

-Şeful de cabinet: Să pregătim totul pentru venirea secretarei particulare a domnului Senator şi a şoferului domniei sale!

-Secretara: Vine şi şoferu´? E şi ăsta o personalitate?

-Naşul: Toţi suntem personalităţi. Tu ce crezi că stătea lângă urechea şefului fără să fie…

-Secretara: Băi iepuraş, ia nu mai sufla într-o ciorbă care nu-i de tine. Ce mă tot învârteşti cu inteligenţa ta.

-Şeful de cabinet: Copii! Să nu ne certăm. Şi-aşa suntem înghesuiţi de… (intră ţăranul, cu căciula înmâna).

-Ţăranul: Domnul Senator?

-Şeful de cabinet: Bă, tu te pui cu noi? Nu-ţi dai seama de lumea pe care o trăieşti!

Secretara: Şi mai miroşi şi a ţăran!

-Naşul: Ţăran prost!

-Secretara: Ce ţăran Doamne, prost de-a dreptul! Îmi creează o stare de-mi vine să-l strâng de gât!

-Naşul: Prostu’ dracului!. La votare nu se duce, dar să ne zăpăcească…

-Ţăranul: Eu n-am vrut.

-Nasul: Şi dacă se duce la vot ce mama naibii face? Că-I văzurăţi ani de zile.

-Moş Martin: Să chemăm poliţia!. S-o rezolve, că pe noi ne…

-Şeful de cabinet: Domnilor! (apropiindu-se de ţăran). Ţăran egal votant. Fie prost, fie deştept votând cu noi sau aiurea…

-Ţăranul: Tocmai voiam să ştiu. Domnu’ Senator mai vine pe aici? Că am o treabă cu el.

-Secretara: Ce treabă mă! Lasă o cerere şi…

-Ţăranul: Dar nouă ne-a spus că-l putem căuta personal. Pentru noi e în permanenţă prezent.

-Şeful de cabinet: Eşti şef de organizaţie?

-Ţăranul: Nu. Dar cum am hotărât în actul întâi, am început să fac organizaţia. Noi până acum nu eram decât simpatizanţi. Şi dl Senator a zis că vine la şedinţă.

-Şeful de cabinet: Eu eram ăla de-a promis. Că şefu’ e… ocupat şi răs-ocupat!

-Naşul: Super ocupat!

-Ţăranul: Dvs. sau dl Senator, tot un drac. Dar eu vreau să ştiu, veniţi sau nu?

-Secretara: Ce mod de a se adresa!

-Naşul: Ce lipsă de protocol!

-Moş Martin: Doamne, ăştia-s maidanezi!

-Şeful de cabinet: Domnilor, vă rog foarte mult! Nu-mi alungaţi electoratul! Senatorul mi l-a dat în grijă şi trebuie să-l predau intact (întorcându-se spre ţăran) Tataie, stai liniştit că noi nu vă lăsăm! Suntem alături. Vezi de anunţă din timp.

-Ţăranul: Dar eu vreau să vorbesc şi cu dl Senator.

-Şeful de cabinet: Deocamdată nu se poate. Eu îi ţin locul. Spune tot şi noi rezolvăm tot. D-aia suntem puşi aici.

-Ţăranul: Ştiţi, eu nici nu ştiu cum să spun corect: sunt sau sînt.

-Secretara: lete bă ţăranu’! Doctor in filologie! Ridică probleme teoretice. Nu vrei mă să chemăm un universitar să-ţi răspundă? Sau vrei să facem o interpelare în Parlament?

-Naşul: Băi, ăsta e fenomenal! Nemaipolonic!

-Şeful de cabinet: Naşu´, să nu devenim noi vulgari. Te rog păstrează-ţi stilul.

-Moş Martin: Ce stil Doamne, când ţi se strepezesc dinţii de la căcărezele astea. Nu ştiu nici toate literele şi încep să ridice probleme foarte mari. Zici că cu ei începe lumea! Asta-i… (se strâmbă, nu găseşte cuvântul, tace).

-Ţăranul: Dac-ar fi domnu’ Senator…

-Secretara: Ţi-ar trage un şut în fund! Dl. şef de cabinet e prea copil şi prea moale. E o fleaşcă. Trebuia să-ţi rupă vreo două picioare să-ţi vedem mersul în mâini!

-Şeful de cabinet: Pace! Pace!

-Moş Martin: Aşa-i! Nu te pui cu prostu’ că rişti!

-Secretara: Ţi-e frică de confuzii Moş Martin?

– Moş Martin: Oricui. Mai ales în cazuri aşa de complicate ca ăsta.

-Secretara: Complicat? De-a dreptul exploziv!

-Ţăranul: Pentru noi nu e greu să organizăm ceva. Totul e să precizăm ce!

-Secretara: Ce să organizaţi voi mă? V-am dat pământ! V-am dat credite!

-Nașul: V-am dat de toate, că nici nu sunteţi în stare de ce aveţi! Ce mai vreţi mă?

-Ţăranul: Noi, cu dl. Senator…

-Secretara: Cu cine? Dar ce să-i spuneţi mă?

-Naşul: Ce?

-Moş Martin: Voi sunteţi talpa. Vedeţi să nu vă croim! Ce să organizaţi?

-Şeful de cabinet: Ei! Hai să nu complicăm cazul.

-Ţăranul: Vreau cu dl. Senator.

-Şeful de cabinet: Eu sunt ca şi cum ar fi el!

-Naşul: Chiar mai mult decât atât!

-Moş Martin: Viitorul…

-Secretara: Intr-un fel şi prezentul!

-Şeful de cabinet: Ei, bravos! Sunteţi ai mei! (către ţăran) Fără mine nimic nu mişcă!

-Naşul: Toate bune!

-Moş Martin: Şi frumoase !

-Secretara: Şeful de cabinet e pionul…

-Şeful de cabinet: Fără de astea. Pionii sunt de regulă otrăviţi.

-Secretara: Şi ce-ţi pasă ?

-Şeful de cabinet: Eu vă mulţumesc pentru manifestaţia de simpatie. Dar să păstrăm măsura. Eu sunt pentru echilibru. Colaborare, credinţă.

-Naşul: Stai mă! Tu vrei să ne-nebuneşti pe toţi?

-Şeful de cabinet: De ce mă?

-Naşul: Io ştiu? Dar când începi să enumeri îmi vine greaţă! Tâmpesc!

-Ţăranul: Aşteptăm! Nu ştiţi, domnu’ Senator mai vine?

-Secretara: Uite, în sfârşit un om serios!

-Şeful de cabinet: Vine mă! Vine! Uşurel. Că n-au dat turcii!

-Naşul: Turcii au dat, turcii au luat…

-Moş Martin: N-au dat?

-Secretara: Turcii sunt cu noi. Au baze NATO.

-Şeful de cabinet: Bă nu vă prostiţi! De fapt… degeaba umblu la capitolul sfaturi bune. Că si pe dl. Senator îl ascultaţi, dar nu-l auziţi.

-Naşul: Finu’, te chem la ordine că îi spun domnului Senator urgent cam pe unde şi cu ce umbli (vizibil băut) Cică n-ai fi nici tu chiar ce te dai şi cu ce umbli…

-Şeful de cabinet: Şi cu ce umblu, măi Naşu’? (vizibil iritat)

-Secretara: Şi cu ce umblăm noi Naşu’?

-Naşul: lete-ai dracu’! Vă daţi la mine, ha? Nu vă mai puteţi stăpâni!

-Moş Martin: Uite ce discordie a ieşit şi trebuie să vină şi dl. Senator.

-Ţăranul: E rău taică! E rău. Se ceartă ai noştri. Şi ce dom’ Senator bun avem! Da’ ce te faci cu căţeii?

-Moş Martin: Şi vorbea lumea că la noi e ceartă. Că a început duşmănia. Că nu se-nţelege om cu persoană.

-Naşul: Păi ce vreţi mă, unanimitate! Asta a fost! Acum sunt dispute, sunt lucruri de aranjat. Afaceri de făcut. Lupte de purtat. Şi câte şi mai câte… Vreau să mă-nţelegi… E greu să conduci. Mai trebuie şi câte un duş rece că şi-o iau unii în cap.

-Ţăranul: Adică finu’?

-Moş Martin: Nu te băga şi-aşa-i întărâtă dracu´!

-Naşul: Adică m-am dat cu Satana?

-Şeful de cabinet: la te uita! Au poze cu elita (spre Naşu’) Vezi Naşule ce faci? Astea-s discuţii să fie făcute în public? Că aşa află şefu’ ăl mare că parti…

-Secretara: Ce Naşu´ l-a adus pe Ali?

-Şeful de cabinet: Tu să taci. Du-te să mai faci o cafea. Cumpără apă minerală, la un coniac. Dar să nu te mai văd două ceasuri.

-Secretara: Bineee! Te dai la mine?!

-Naşul: Martor sunt că finu-i om civilizat.Toţi suntem civilizaţi. Dar unde-ntorci dai de-o muiere, dai de alta!

-Şeful de cabinet: Şi m-am săturat de fiţele astea! Mi-e greu să mai suport…

-Moş Martin: E greu pentru toţi, dară pentru dumneata?

-Secretara: O să reclam la Comisia pentru drepturile omului că sunteţi misogini, că din cauza voastră nu e promovată femeia!

-Ţăranul: Of, ce muiere! Păi dacă zicea a mea ceva… Ii întorceam gura la spate. Ce, femeia e om?

-Şeful de cabinet: Alo, Domnu’! Mai uşor, că ne trezim şi cu Senatoru’ şi cu Comisia Europeană pe cap că şi aşa e vorba că nu merg lucrurile bine, că legislaţia…

-Naşul: Da’ ce post ai vrea tu ca să te simţi promovată? Ce-ţi mai trebuie?

-Moş Martin: Ehe !

-Naşul: Ehe e la mata. Că ai fi uitat de chestiile astea. O vrea fata ceva. Eu şi finu’ vrem să…

-Şeful de cabinet: Fără hărţuiri sexuale. Noi mergem pe convingere.

-Ţăranul: Vine dl. Senator? (toţi sar speriaţi)

-Toți odată: Ce? De unde ştii tu? Ce se aude? Ce mai vorbeşte lumea?

-Ţăranul: Nu ştiu, Doamne iartă! Am zis şi eu ca omu’! Dar nu trebuie să vină dl. Senator? Că doar asta aşteptam !

-Şeful de cabinet: Ba vine. Că s-a dus să se odihnească.

-Naşul: Şi (arătându-se galeș) de asta ai trimis-o pe d-ra secretară două ore la cumpărături?

-Şeful de cabinet: Uite Naşu’, cât te respect eu, îţi trag una-n nas de nu mai ştii de tine! Nu mă mai… vorba aia… la cap. Nu suntem singuri şi aş vrea să meargă bine lucrurile. Şeful nostru e băiat de pus la rană.

-Moş Martin: Băiat de zahăr…

-Naşul: Te pişi pe el şi-i gata ceaiul!

-Şeful de cabinet: Bă, tu eşti tâmpit sau eşti foarte tâmpit?

-Ţăranul: (se-nchină) N-am auzit atâtea prostii de când m-am născut! Poate n-o fi aici sediul partidului…

-Moş Martin: De guvernământ!

-Naşul: Ete bă, mironosițele! Călugăriți-vă dracu’ !

-Şeful de cabinet: E, nu vă luați după mode. Sunt trecătoare. Eu rămân să-l aştept pe dl. Senator…

-Ţăranul: E greu şi nu mai înţeleg mare lucru.

-Moş Martin: Nici nu trebuie. Ţii cu ai noştri?

-Ţăranul: Cu ai noştri!

-Naşul: Care ai noştri?

-Şeful de cabinet: Cum care ai noştri? Ai zăpăceli? Sunt din partid!

-Naşul: Şi-atunci de ce sunt aşa de proşti?

-Ţăranul: Proşti, ai?!

-Moş Martin: Şi eu tot prost, ai?

-Naşul: Da’ ce, crezi că noi…

-Şeful de cabinet: De ce mă amesteci nasule cu voi? Spre exemplu, eu nu recunosc că-s prost. Nu vreau eu!

-Naşul: Nu recunoaşte finule! Cred că ai acest drept!

-Moş Martin: Cum, voi nu cunoaşteţi nici drepturile? Voi de la Centru’?

-Ţăranul: Sunt dezamăgit! Plec să reorganizez organizaţia!

-Naşul: Să faci şi una de femei, că vezi cum e treaba acu’ cu democraţia!

-Şeful de cabinet: Şi nu dezarma. O să venim şi cu Senatoru’ într-o zi… Să ai şi tu acolo de-o găzduire. Şi vezi de organizează bine punctu’ ăsta al treilea…Că fără el…

-Naşul: Şi fără… ele…

-Moş Martin: Cred că mă detaşez şi eu în organizaţia de la ţară. (Intră secretara).

-Secretara: Domnilor, dl. Senator zice că nu mai vine azi. Vă urează succes în întâlnirile voastre de lucru. Poate va merge la nişte organizaţii la ţară.

-Şeful de cabinet: Fugi moşule şi organizează…

-Naşul: Organizaţia…

-Secretara: Chiar aşa… Hai să mergem şi noi… să-l ajutăm că vine dl. Senator… şi e de rău.

-Şeful de cabinet: Dacă nu e de bine!

ACTUL al lll-lea

In cabinet, Şeful de cabinet şi Naşul.

-Naşul: Finule, să fac ceva pe ea de treabă! Ne-a târât domnu’ Senator prin toate coclaurile.

-Şeful de cabinet: De Naşule, pre-campanie. Mai trebuie să mergem şi în teritoriu. Să luăm pulsul.

-Naşul: Mă, eu sunt de acord şi cu mersul în teritoriu. Mai facem niţel sport…

-Şeful de cabinet: Mai bem un şpriţ, mai mâncăm o friptură, mai îndrumăm nişte dobitoci pe calea cea bună…

-Nasul: Şi mai luăm o roşie-n cap, cum a fost cazul la comuna aia… Dracu’ s-o ia cum îi zice. Unde am fost prima dată.

-Şeful de cabinet: O roşie Naşule?

-Naşul: Ai dreptate, că a fost mai mult spre un camion.

-Şeful de cabinet: Da, dar ai realizat de ce?

-Naşul: Nu prea mi-am dat seama, că eram puţin afumat.

-Şeful de cabinet: Şi cu ochii beliţi după crăcii secretarei.

-Naşul: (râzând): Touche!

-Şeful de cabinet: S-a întâmplat pocinogul acesta, pentru că domnul Senator a vrut cu tot dinadinsul să aplice o nouă strategie.

-Naşul: Zău mă, care ?

-Șeful de cabinet: Strategia adevărului.

-Naşul: Cum adică?

-Şeful de cabinet: Adică a-ncercat să le arate oamenilor cum este guvernarea noastră. Nud. Adevărul gol-goluţ.

-Naşul: Mare prostie finule ! Mă şi mir cum de am scăpat doar cu roşiile alea!

-Şeful de cabinet: De, adevărul e greu de-nţeles! Şi mai greu de digerat.

-Naşul: Tu, îmi pare rău că nu am fost atent!

-Şeful de cabinet.: Păcat!

-Naşul: M-am trezit doar când a-nceput bombardamentul.

-Şeful de cabinet: Ei, a fost o experienţă.

-Naşul: Nefastă şi singulară !

-Şeful de cabinet: Pe urmă domnul Senator şi-a revenit şi la restul adunărilor a folosit textul standard.

-Naşul: Spune-le oamenilor ce vor să audă!

-Şeful de cabinet: In unele locuri a fost chiar aplaudat! Deşi a mai fost huiduit pe ici, pe colo.

-Naşul: Prin părţile esenţiale.

-Şeful de cabinet: Ai, nu fii rău, că n-a fost chiar aşa… (Intră Secretara val-vârtej)

-Secretara: Şefu’, eu nu mai merg niciodată la ţară! La ţară să meargă boii şi tractoarele.!

-Şeful de cabinet: Pe teren se spune, nu la ţară.

-Secretara: Tot aia! Mi-am făcut varză trei perechi de pantofi şi mi-am agăţat într-un gard de nuiele şi mărăcini fusta aia mişto de la Ali.

-Şeful de cabinet: Pentru asta iei o căruţă de bani!

-Secretara: Haida-de! Banii îi iau pentru că mă spetesc cu protocolu’ aici la Cabinetul Parlamentar şi pentru că las toţi nespălaţii să mă pipăie cu privirea.

-Şeful de cabinet: Alegători şi simpatizanţi, nu nespălaţi.

-Naşul: Lasă finule fata în pace! Are dreptate.

-Şeful de cabinet: De ce are dreptate?

-Naşul: Pentru că are. E o idioţenie să mergi prin toate râpele ale şi să ţii cuvântări.

-Secretara: Şi încalte în faţa cui?

-Naşul: A unor proşti!

-Şeful de cabinet: Alegători!

-Secretara: Dobitoci!

-Şeful de cabinet: Simpatizanţi!

-Naşul: Troglodiţi!

-Şeful de cabinet (ţipând): Alegători şi simpatizanţi, să vă intre bine în cap! Alegători şi simpatizanţi şi cu asta am terminat!

(Secretara şi Naşul fac semne unul altuia că Şeful de cabinet a cam luat-o razna)

-Şeful de cabinet: (spre secretară) Adu nişte cafele te rog! (sună telefonul)

-Şeful de cabinet: Alo! Da d-le Şef de Vamă… bun, nu v-a plăcut la ţară…în teritoriu… E o porcărie… Dobitoci, alegători domnu’… nu dobitoci… Idioţi, simpatizanţi domnu’… Prea mult praf… Da, da, vă înţeleg, data viitoare să nu mai contăm… Da, da… Am înţeles, situaţie idioată…Da, da. Eu consider că o să reveniţi la sentimente mai bune… Bine, la revedere ! (Intră Moş Martin)

-Moş Martin: Dacă nu beau ceva mor!

-Naşul: Ce e frate?

-Moş Martin: M-am îmbolnăvit de nervi!

-Şeful de cabinet: De nervi ?

-Moş Martin: Da. La ţară !

-Şeful de cabinet: In teritoriu.

-Moş Martin (ţipă): La ţară! Fir-ar pre-campania măsii…

-Şeful de cabinet: Ho! la un pahar de vodcă şi calmează-te!

-Moş Martin: Ce să mă calmez, măi! Visez urât şi noaptea! Râpe, praf, dobitoci!

-Şeful de cabinet: Alegători!

-Moş Martin: Idioţi!

-Şeful de cabinet: Susţinători!

(Intră Secretara)

-Secretara: Domnilor, cafelele!

(Vede vodca)

-Secretara: Domnule şef, am să-mi permit să beau şi eu o vodcă. Nu mai pot de nervi!

-Naşul: Da’ ce mai e vreunul întreg?!

-Moş Martin: Măi oameni buni, eu dacă mai aud poveşti de-astea cu teritoriu’ turbez! De aceea declar: eu nu mai merg în teritoriu!

-Naşul: Nici eu !

-Secretara: Nici eu !

-Şeful de cabinet: Da, şi ce o să se întâmple? O să merg doar eu cu dl Senator?

-Moş Martin: Da!

-Secretara: Da!

-Naşul: Da!

-Şeful de cabinet: Nu! N-o să mai merg nici eu. Ce credeţi? Că eu mă omor după căcaturile astea? Şi ce-o să facem? O să crăpăm, pentru că nu ne mai aleg ăştia! Idioţii ăştia, cum le ziceţi voi, dobitocii, troglodiţii!

-Secretara: Şefu’ ! Las-o mai uşor!

-Şeful de cabinet: Taci! Dacă o să picăm, crezi că o să-ţi mai fâțâi curu’ pe-aici? Nu fată, că se reduce bugetul!

-Secretara (ţâfnoasă): O să se îngrijească Ali de mine!

-Şefu de cabinet: Da, da! O să te ducă să faci trotuarul la Istanbul!

(Intră Ali)

-Ali: Istanbul? Ziceam ceva de Istanbul? Eu chiar mâine plecam la Istanbul! Tratament făceam. Acu’ bolnav de la ţară. Nu suport ţara roman. Mai bune oraş. Businesu’ făceam bine…

-Şeful de cabinet: Ce vrei Ali, trebuia să te luăm în teritoriu. Să arătăm alegătorilor că am adus investitori.

-Ali: Altadatu nu mai mergeam! Praf mare eram, oboseala eram, businesu’ nu făceam cu taran idiot.

-Şeful de cabinet: Alegători, Ali!

-Naşul: Are dreptate Ali!

-Secretara: Are dreptate !

-Moş Martin: Are dreptate!

-Şeful de cabinet: O.K., vă înţeleg! Şi eu simt la fel ca voi, numai că nu mă pot exprima sau mă rog, nu trebuie. Suntem stresaţi cu toţii.

-Naşul: Stresaţi e puţin spus!

-Şeful de cabinet: Acum trebuie să ne potolim. Oricum nu vom mai merge în teritoriu o bună bucată de timp.

-Secretara: Bravo!

-Moş Martin: Bravo!

-Naşul: Ura!

-Ali: Lauda lui Allah aduceam!

-Şeful de cabinet: Am vorbit şi cu dl. Senator aseară.

(Toţi curioşi)

-Şi, şi, şi…

-Şeful de cabinet: Domnu’ Senator apreciază pre-carnpania ca reuşită şi sugerează o mică pauză.

(Aplauze)

-Şeful de cabinet: De aceea, vă propun ca timp de trei zile să luăm o pauză de ţăran.

-Naşul: Adică ?

-Moş Martin: Adică?

-Secretara: Adică ?

-Ali: Adică?

-Şeful de cabinet: Adică trei zile să nu mai vrem să vedem în faţa ochilor nici un ţăran.

-Naşul: Nici de sămânţă !

-Secretara: Nici de prăsilă !

-Şeful de cabinet: De aceea ordon: Domnişoară Secretară, în acest cabinet, timp de trei zile nu va mai intra nici un ţăran !

-Naşul: Troglodit!

-Secretara: Idiot!

-Moş Martin: Dobitoc !

-Ali: Ţăran!

-Şeful de cabinet (râzând): Alegător!

(Râd toţi ciocnind paharele de vodcă. In cabinet se strecoară ţăranul)

-Ţăranul: Se poate intra domnu’ Şef de cabinet?

(Toată lumea se uită urât la ţăran, apoi complice unul la altul şi ca la un semn îşi scot câte un pantof şi aruncă în ţăran, răcnind):

-Toţi: Afară, afară !

-Secretara: idiotule!

-Moş Martin: Dobitocule !   –

-Naşul: Trogloditule !

– Ali:Ţăranu’!

-Şeful de cabinet: Alegătorule !

Turnul din Pisa

Mama era o femeie cochetä, care nu putea suporta prea mult mariajul cu un anost profesoras de biologie. Asa cä dupä ce m-a näscut m-a läsat în plata domnului si a sters-o frumusel cu un dandy. Asa cä de cänd mä stiu, träiesc aläturi de tatäl meu, un distins biolog de acum.Odatä cu terminarea liceului, la dorinta tatälui m-am înscris la cursurile facultätii de biologie des la Oxford, desi puteam foarte bine sä mä înscriu la o facultate similarä de la Roma, unde locuiesc împreunä cu tatäl meu într-o cäsutä de la marginea de sud a orasului înspre portul Ostia. Cred cä am ales un loc mai îndepärtat pt. a-mi face studiile, din cauza semintei de ducä pe care o mostenesc de la mama si nu pt. prestigiul universitätii engleze. Cänd am plecat inspre Oxford tatäl meu mi-a dat un singur sfat.

– Vezi fiule, ca în periplurile tale sä nu întrebi nimic de turnul din Pisa – dixit.

Ne-am îmbrätisat si m-am suit în taxi. In drum spre aeroport m-am tot întrebat ce-o fi vrut sä spunä tata cu turnul din Pisa. La un moment dat îl întreb pe taximetrist, mai mult de amorul artei, ce e cu turnul din Pisa

-.Pastele mä-tii de vagabond, îl aud zicînd în timp ce fräna brusc. N-am mai zis nimic, dar mi-a scos echipajul din portbagaj, l-a pus frumusel în drum lîngä mine si a demarat läsändu-mä mut de uimire.

Am luat alt taxi si mi-am tinut gura în fräu. Pänä la aeroport, unde dintr-o datä, întreb stewardesa de la ce check-in, ce e cu turnul din Pisa. Indignatä a chemat paza aeroportului. Cînd cei de la pazä au înteles despre ce este vorba,s-au enervat asa de tare încät unul din paznici mi-a dat si-un sut 1n cur în timp ce colegii lui mä aruncau în stradä cu bagaj cu tot.

– Domnilor, e o comfuzie, zic eu total prostit de situatie.

– Vezi poate îti mai trag vreo cîteva confuzii în cur, îmi spune arätändu-mi piciorul paznicul ce mä lovise în partea dorsalä.

– Ai interdictie sä mai intri în aeroport, îmi aruncä seful pazei, dupä care îmi intorc spatele mormäind intre ei, de ce grozävie am putut spune eu pe aeroportul lor.

Avion nu mai puteam lua. Hai la garä, luäm trenul. Iau bilet cätre Paris, la cuseta de dormit, urc si mä afund într-un roman al lui Saramago, nu mai stiu care. Nici nu conteazä. Conteazä doar cä în apropiere de Florenta, la venirea controlorului de bilete, întreb de turnul din Pisa. Desigur, controlorul a fäcut ceea ce trebuia sä facä: a tras semnalul de alarmäTrenul s-a oprit undeva în cîmp, iar eu am fost debarcat färä menajamente. Ca sä nu vä mai plimb mult cu povestea asta idioatä, trebuie doar sä vä spun cä într-un final am ajuns la Oxford. Dar cu multe peripetii, pt. cä nu pot nici eu sä-mi explic de ce, aveam mäncärimi la limbä si tot întrebam de turnul din Pisa iar oamenii chestionati îmi tot aplicau corectii. Cea mai drastic corectie a fost în apropiere de Dover, cînd m-au aruncat din Ferry-Boat. Am ajuns la mal înnotänd si ceva vreme am stat linistit. Exact un semestru. Dupä care l-am întrebat pe decanul facultätii, pe care l-am socotit dintr-un început un om echilibrat, dacä stie cumva räspunsul la întrebarea, care este secretul turnului din Pisa. Ce sä vä mai spun. Deja stiti. Am fost exmatriculat! Nu am avut curaj sä-i spun tatälui meu nefasta istorie si nici sä mä întorc în

Italia sub vreun oarecare pretext. Asa cä am rämas în Londra si mi-am cästigat viata ca chelner färä sä mai suflu o vorbulitä despre turnul din Pisa.

Cam la un an de zile dupä ce fusesem exmatriculat din facultate, am fost înstiintat cä tatäl meu suferise un infarct sever si cä se aflä internat la spitalul Sfintelor Ursuline la tratament intensiv. Am luat avionul si am fost imediat sä-l vizitez. Imi era cä moare înainte de a-mi dezvälui secretul turnului din Pisa. Cänd am ajuns tatat era constient. Of, mi s-a luat o piaträ de pe inimä.

-Cum îti merge. tatä

-.Mai bine, fiule

-. As dori sä-ti spun o întrebare al cärui räspuns îmi este de mare folos.

-.Intreabä-mä, fiule.

-.Tatä, zic eu aproape solemn, care este secretul turnului din Pisa?

-.Ah, zice tata calm, turnul din Pisa, despre asta e vorba? Fiule, tot ceea ce trebuie sä stii tu despre turnul din Pisa este…

S-a oprit brusc, a închis ochii si si-a dat sufletul läsändu-mä consternat si nemängäiat. Cred cä n-am sä ajung niciodatä sä aflu secretul turnului din Pisa. Asa mi-o fi fost häräzit.

FANICA FOMISTA

Sanda Pefeleu e de fapt o porecla a unui baiat simpatic.Cum s-a procopsit el cu porecla asta nu stiu ,dar stiu cum si de ce s-a procopsit Stefana cu porecla Fanica Fomista!

Asta,Sanda Pefeleu,a agatat-o la locul de munca.Ce sa mai ,erau colegi la o fabrica de confectii,el masinist ea confectionera.Fanica nu era nazuroasa si cand Sanda a abordat-o fara mari fineturi:”ne-o tragem dupa program,sau ce?”l-a mirat cat sa constate ca era acceptabil si a zis “da”fara sa zimbeasca in vre-un fel.Zambete sunt de tot felul,de la zambete parsive pana la zambete inocente,dar in ziua aia Fanica nu avea chef de zambete.Se certase cu sefa,mai bine zis sefa o “calcase in picioare” pentru o cusatura stramba.Cand Sanda a venit cu propunerea inca isi mai inghitea amarul si ar fi putut sa il respinga mai ales ca nu il cunostea decat din vedere.Dar nu se putea pune problema sa refuze un zbant:”ce ma-sa ,o viata are omul…”

Cand Sanda a deschis usa apartamentului un miros placut de mancare gatita,ca la mama acasa,i-a gadilat pe la nari si Fanica la privit languros si el nu a gasit de cuviinta sa spuna decat ca “mama a facut ardei umpluti”Fanica a intrebat daca mama este acasa si el gandindu-se ca ii e jena sa faca amor cu maica-sa alaturi ii spune bucuros ca “nu,nu este acasa ,lucreaza schimbul doi”.

Dar Fanica nu avea astfel de jena,gandul ei era la oala cu ardei umpluti:”Hai sa mancam”a zis fara sa il mai priveasca pe Sanda.El avea alta parere “mai intai zbantul”dar ea deja isi punea in farfurie.

“Si asa ,mai baieti” povestea el a doua zi “ a mancat aproape toata oala cu ardei.Nu stiu cum a mai putut sa faca amor” a incheiat pudic.

“A dracu fomista” a concluzionat unul caruia i se spune Stelica –Cecilia

“Fanica Fomista!” a gandit Niculae Mosu cu voce tare.”Trebuie sa mi-o prezinti si mie! O merge numai cu ardei umpluti sau poa` sa fie si altceva?!”

Dialog cu mine insami

Eu insami: -Si lumea era proasta, ca si acum si ii injura pe comunisti si ii iubea ca unul ce sufera de sindromul Stokolm si eu eram si mai prost ca nu imi dadeam seama, e drept ca inca nu auzisem de sindromul Stokolm, dar asta nu e o scuza si eram intr-un lan de porumb, la cules, luati cu japca de la fabrica pentru recoltat ca asa erau vremurile si nu ne adusesera cisternele cu apa si eram insetati si nervosi si o femeie, una bondoaca si tatoasa a inceput sa faca valuri “ca ce, ne-au adus aci pe camp sa murim de sete?” si nu se vedea nici un sef caruia sa te plangi si a mai trecut o juma de ora fara apa si bondoaca dadea cu clanta impotriva regimului ”cacanarii dracului! ca murim de sete si arsi de soare!”si in fine apare inginerul sef si un fraier in loc sa il intrebe respectos cand o sa aduca apa- asa cum trebuie procedat cu seful- se apuca si il injura “tute-n cur pe mata! lasi femeile astea sa moara de sete!” si se indreapta razboinic inspre el si auzim cu toti un ragnet” sariti! ca il omoara pe tovarasul inginer!” si ne uitam inspre ragnitor si era o ragnitoare si era bondoaca aia tatoasa si mi s-a facut rau si am inteles o lectie de viata.

Eu: -Erai increzator in oameni?

Eu insami: -Da, eram…..si inca nu m-am lecuit de boala asta! Ce zic eu ,daca incredere nu e , nimic nu e!