Zona semi-crepusculara

Tacul a lovit bila alba cu blandete transmitandu-i  doar atata energie cat sa ajunga la bila neagra si sa o atinga. De o minima atingere avea nevoie bila neagra pentru a cadea în buzunarul din mijloc al mesei de billiard, asa cum se afla ea pe marginea buzunarului. Parcurgerea distantei de aproximativ un metru a fost efectuata de bila alba atat de încet, încat a dat privitorului senzatia ca vede bila miscandu-se cadru cu cadru. Inca înainte de atingerea dintre bile, fraierul sau gusterul – sau gasiti dumneavoastra un sinonim pe gustul dumneavoastra – cel cu care facusem pariul, a pus cei 500 de euro de miza pe masa. Nu îi venea sa creada ca a pierdut. Se antrena cel putin 6 ore pe zi, dar îi lipsea talentul. Mie în schimb îmi prisosea si desi nu ma antrenam decît o ora, maxim doua pe zi, nu aveam rival în tot landul. Si cum aici ma stia deja toata lumea, daca voiam sa castig cate ceva trebuia sa plec în deplasare. Nu mergeam prea des pentru ca sursa mea de venit era jocul de zaruri si nu biliardul. Chiar în seara asta trebuie sa merg la o partida de zaruri gazduita de judecatorul Blatter, mare amator de tot felul de jocuri de noroc si de cîteva ori pe an amfitrion al unor astfel de evenimente. Ilegale, de buna seama! Eu mergeam întotdeauna la sigur pentru ca jucam cu zaruri masluite. Cînd nu reuseam sa pasez zarurile mele în joc, jucam doar cateva maini si plecam fie ca eram în castig sau în pierdere. De fapt zarurile nu le plasam eu în joc, ci un complice al meu,  Hans; care nu juca, era doar chibit  si pe care nimeni nu-l  banuia tovaras cu mine. Nu ne întalneam decît în mare taina înainte de o partda pentru a-i înmana zarurile pe care cu mare mestesug mi le facea un mester arab. Altfel ne vedeam doar în concedii în strainatate.  Partea lui din castiguri i-o bagam direct în cont. Lua 10% din ce castigam eu, dar la urma urmei, ce mare rahat facea? Si va spun eu, ca 10% erau bani buni.

N-am vazut sticla de bere care se îndrepta spre capul meu, dar cînd e sa ai noroc, ai. Tocmai ridicasem bratul stang pentru a-mi sterge cateva boabe de sudoare de pe frunte, cînd sticla de bere a impactat cu bratara de aur a ceasului meu. Tandari se facu. Sticla de bere. Un ciob mi-a taiat nu prea adanc fruntea. In urmatoarea fractiune de secunda, din reflex, pumnul dreptei mele a zguduit falca idiotului care ramasese interzis de nereusita tinand înca gatul sticlei sparte în mana. L-au adunat de pe jos bodyguarzii localului în timp ce pe mine m-a luat în primire Kristin, barmanita.

– Imbecilul asta nu stie sa piarda – zice ea în timp ce îmi pune un plasture din trusa medicala de prim ajutor. Gata, nu mai sangerezi, îti pun un whisky?

– Nu multumesc, îi räspund zambind pentru grija ce îmi poarta. Daca îmi iei pulsul, o sa vezi ca e normal. Nu ma emotionez prea repede. Habar n-am ce specie de animal sunt. Adrenalina mi-o iau din chestii mai serioase, ca parasutismul sau bungi-jumping.

 

Parasesc localul si-o iau catre parcarea unde se lafaie Ferrari-ul meu. Urc, bag cheia în contact, o rasucesc, motorul prinde sa toarca, apas acceleratia de cateva ori, se aude zgomotul specific de motor de mare capacitate turat si ma simt excitat si plin de viata. Da, sunt multumit de mine!

Ma uit la ceasul de la bord si vad ca sunt în întarziere si demarez în tromba catre casa.Trebuie sa fac un dus, sa pun tolul festiv si sa ma prezint la casa judecatorului. Timp, o ora si jumatate! Cam putin, dar bag viteza. Ca de obicei uit mereu  lucruri esentiale. Trebuie sa va spun ca e iarna, ca ninge, ca tot carosabilul e plin de zäpadä si ca e seara, mai precis 7:30 p.m. Acul vitezometrului se apropie de 140 km la ora, pe o bucata de drum indicata cu maxim de 50 km la ora. Si ce? Fac ceva pe indicatiile alora! Am si bani de amenzi, cunosc si traseul. L-as putea face cu ochii închisi.  Ce nu stiu e ca într-o intersectie unde am prioritate, intra un bou care nu stie semnele de circulatie si îmi taie calea. Franez puternic ca sa evit impactul direct si cu tot ABS-ul ma-sii de bani multi, Ferrari-ul meu începe sa danseze pe ghetusca ce se formase pe carosabil. Dupa cateva volte se opreste într-un parculet la marginea strazii. Uff, am scapat nevatamat! Bag în marsarier si scot masina în sosea. Peisajul era întru-catva schimbat. Cu cat înaintam cu atat îmi dadeam seama ca parasisem orasul si ma aflam undeva pe un drum de tara în pustietate. Langa mine pe scaunul din dreapta, moartea îsi cosea ciorapul de plasa de culoare neagra de la piciorul drept, care se vedea rupt în cateva locuri. Capa neagra originala, cea pe care o stie toata lumea, o aranjase cu grija pe bancheta din spate, iar coasa o tinea între picioare. Initial m-am mirat ca era o coasa asa de scurta încat a putut intra în Ferrari-ul meu! Pe urma am vazut ca are un mecanism de autoreglaj, care o poate mari sau micsora dupa pofta stapanului. Acum ca toata lumea e înebunita dupa scule inteligente, nu poti acuza moartea ca se vrea în pas cu moda. Chiar si pantofii pe care îi purta pareau Manolo Blachnik, dar n-as putea sa jur.

– Vezi de drumul tau, ca si asa e noapte si e o vreme ca dracu’. Ce crezi ca daca te zgaiesti la mine dispar? Ai vrea tu.

– Mai bine dai cu oja, zic eu calm.

– Ce? Intreaba moartea.

– Pe ciorapi, daca dai cu oja, se lipeste. Pana si eu stiu asta. Nu te pricepi la cusut, se vede de la o posta.

– Asadar, zambi doamna în negru, te tii tare.

– Asa îmi este firea, nu ma sperii cu una cu doua. Chestie genetica, tind sa cred. Iar acum ca ai venit dupa mine, ce mai pot schimba?

– Nimic.

– Am avut impresia ca accidentul nu s-a produs, ca a fost doar un derapaj.

– Ai avut impresia. Accidentul chiar s-a produs. A fost un accident pe cinste. Ciorapul mi l-am rupt cand l-am însotit pe soferul celeilalte masini. Era recalcitrant, dat fiind faptul ca era manga de beat,  nu realiza de ce trebuie sa ma însoteasca. Asa ca a trebuit sa ma impun un pic si mi-am ciupit ciorapul în timpul harjonelii.

– Care va sa zica idiotul era baut, zic eu.

– Oh, nu are nici o importanta, îi sunase ceasul. Baut sau nu, tot trebuia sa vina cu mine în seara asta.

Ma uitam la ea si nu-mi venea sa cred. Chiar daca era îmbracata  în negru, croiala hainelor era moderna si eleganta. Pe urma fata ei era fina si dragalasa, în nici un caz cavernicola cum apare în picturile de epoca. Imi exprim mirarea iar ea zambeste cochet.

– Acei pictori nu m-au portretizat pe mine, ci frica din ei.

– Tu reprezinti frica, îi replic eu.

– Ei as, eu sunt un fel de stewardeza, de plasatoare la cinema, eu pur si simplu fac oficiul de a conduce sufletele de pe aceasta lume catre ceruri. Nimic mai mult. Acolo, decidentii hotarasc care suflet merge în rai, care în iad si care stationeaza o perioada în purgatoriu. E absurd ca sa-i fie frica cuiva de mine.

Acum zambea parsiv, stiind bine ce frica baga în oasele oamenilor.

– Se spune ca la fiecare secunda moare cate un om, schimb eu discutia. Noi stam de o bucata buna de timp de vorba. Cine îi însoteste pe cei care au murit în acest interval de timp?

– A, timpul, suspina doamna în negru. Timpul e relativ, draga. Cand astepti ceva important un  minut e lung cat o viata. Cand vrei sa traiesti un pic mai mult, un an  trece într-un minut.

– Da, zic eu mahnit. Timpul e relativ si ireversibil.

– Aici te înseli. Timpul e reversibil, numai ca omenirea nu i-a dat de cap mecanismului pana acum. Dar si cand o sa se rezolve aceasta ecuatie, atunci sa te tii! Sigur, eu n-o sa mai folosesc la nimic, deci nu cred ca va mai vrea cineva sa fie condus catre ceruri. Insa pamantul se va umple în asa hal de oameni, încat ori se vor gasi mijloace de populare a altor planete, ori se vor gasi metode de creare de universuri paralele, ori se va distruge planeta. Cu oameni cu tot.

O clipa s-a facut întuneric total. Apoi am deschis ochii si mi-am plimbat privirea prin încapere. Era la o prima vedere o rezerva de spital de bani multi. Un doctor ce statea la capul meu zambi satisfacut cand am deschis ochii. Langa el, doamna în negru, de data asta îmbracata în alb cu echipamentul standard al asistentelor medicale, scria ceva într-o fisa. A zambit si ea.

– Domnule Zweig, bine-ati revenit. O saptamana ati stat în coma. Eu sunt doctorul Kirsch. Va informez ca ati avut un accident urat în urma caruia v-ati fracturat mana stanga si ati suferit un traumatism craneo-cerebral. Din fericire ambele probleme solutionabile si iata deja solutionate. Voi reveni maine la vizita. Buna ziua.

Pleca însotit de asistenta si din usa salonului ma anunta:

Cei de la descarcerare v-au adus si capa neagra si coasa pe care o aveati în masina cand s-a produs accidentul. Mergeati la bal mascat? Rase si închise usa.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s