Octombrie 1991

Patul armei a făcut un zgomot sec în momentul impactului cu craniul bietului om! Sau poate craniul omului a făcut acel zgomot sec când a primit lovitura de pat de pușcă!

Omul a căzut siderat pe culoarul vagonului de tren, iar militarul care îl însoțea pe cel care îi aplicase lovitura a început să îl târască pe culoar până la scări și a tras în continuare de trupul inert, care bălăbănea membrele și capul omului la coborârea din tren și mai departe spre peron, unde alt militar a binevoit să îi pună cătușele! Pe noi ne-a invitat, cam răstit, un nene să coborâm din tren și să mergem în sala de așteptare. Acolo ne-au înșirat la perete ca pe niște infractori și am crezut că ne vor împușca. Prea mult temei nu aveau să ne împuște, chiar dacă Iugoslavia era deja în război, ca și majoritatea dintre cei ce călătoreau în acel tren erau români, civili și călători cu destinația Liubliana.

Nu ne-au împușcat, deși erau cam nervoși, ci ne-au suit într-un autobuz cu retur la granița României și chiar ne-au explicat într-o română aproximativă, că suntem niște tâmpiți dacă noi credem că putem să ajungem la Liubliana trecând peste linia frontului!

Și uite așa eu, împreună cu fratele meu mai mic, am ajuns din nou la Timișoara!

Cu 24 de ore înainte plecasem din București, conduși la gară de soții, cu ochii în lacrimi, și ele și noi, dar și cu speranța de a ajunge să tragem lozul cel mare, ajungerea într-un tărâm de vis, căci așa consideram occidentul pe atunci. Aveam cumpărate bilete de tren până la Liubliana și gândeam că să trecem ilegal în Italia. Așa de simplu era visul și așa de simplu ni l-au tăiat niște militari iugoslavi… . Doar că, odată ajunși aici, nu mai era cale de întors! Eu aveam 30 de ani și fratele meu, Gabriel, cu aproape 9 ani mai puțin. Cu asta vreau să spun că eram tineri și voinici și unor astfel de oameni nu le spulberi visele cu una cu două! Așa că am luat iar o cameră la un hotel rânced din Timișoara, rânced ca toate hotelurile din România acelor ani, o Românie blestemată și condamnată de marile puteri să mai rămână încă în sfera sovieticilor!

Și ne-am pus pe gândit o soluție. Era dificil de găsit, dar am găsit-o. Cu tupeu de borfaș, deși de felul nostru eram așa de tonți că nu știam să facem un ban la negru în țară și hotărâsem să îl facem la alb în vest. Spun cu tupeu de borfaș, pentru că am gândit o faptă ilegală și am și pus-o în aplicație, respectiv cum nu aveam viză de Germania, am cumpărat bilete de autocar până la Bratislava, unde puteam intra cu un voucher de 24 de ore, de la o firmă de autocare care ducea călători pe ruta Timișoara – Frankfurt pe Main, cu trecere prin Cehoslovacia. Desigur, cu gândul de a trece în Germania în mod fraudulos. Ce urât sună!

Acum, sigur, dacă tot am hotărât să ne riscăm viețile pe o frontieră necunoscută, am devenit mai calmi și mai siguri pe noi (inconștiența bat-o vina!) și până în vama germană am interacționat cu restul de călători din autocar. Toți erau posesori de vize nemțești, majoritatea în vizită la rude, majoritatea în a nu știu câta călătorie, îmbrăcați cu haine din magazine occidentale, mirosind a parfumuri bune, sau cel puțin mai bune decât parfumul nostru românesc cumpărat de la bulgari, parfumul ăla, la fiolă de sticlă, cu iz puternic de floare și dulceag de te lua greața… . Și fumau, Dumnezeule mare, țigări cu filtru, occidentale! Desigur apăruseră și la noi în România țigări de lux, căci, după revoluție, am avut parte de tot luxul buticurilor securiste de pe vremuri, dar la niște prețuri că noi tot Carpați fără ne permiteam să fumăm!

Ghinionul nostru, sau norocul, depinde cum îl iei, e că șoferul autocarului și-a dat seama că suntem în plus în autocar și că plătisem doar până la Bratislava, iar acum ne apropiam de nemți!

Dialogul, exprimat în termeni comerciali, a dus la concluzia că știința, bazată în experiența șoferului de introducere a doi subiecți români fără viză în Germania, contra cost, poate ajunge la o situație de win-win dacă părțile sunt conforme cu planul propus. Iar planul propus era de fi trecuți de vama germană printr-o metodă arbitrară de a trece frontiera, care consta în a trece vama germană per pedes în timp ce șoferul preda toate pașapoartele minus al meu și al fratelui meu, la ghișeul vamal din vama germană.

Problema era că Gabriel și cu mine trebuia ca înainte de a intra în vama germană să păcălim vamesul ceh, prezentând un zâmbet calm alături de pașapoartele noastre fără viză.

Cu maximă perversitate ne-am situat pe penultimele locuri din autocar, mizând pe faptul că vameșul ceh va fi văzut suficiente vize în pașapoartele pasagerilor situați în prima jumătate a autocarului și, de plictiseală, va cerceta doar fotografiile din pașapoartele pasagerilor situați în locurile din spate ale autocarului, care erau pe prima filă a pașaportului, fără a se mai deranja să verifice și a doua pagină a pașaportului, unde ar fi trebuit să existe viza consulatului german de la București.

Am zâmbit tâmp și eu și Gabriel și am întins pașapoartele pentru verificare, iar vameșul ceh a făcut exact ce am presupus că va face. Am primit înapoi pașapoartele și aproape că m-am scăpat pe mine de emoție; norocul meu a fost că eram tânăr și organismul meu a fost suficient de puternic să stopeze o incontinență urinară.

Cinci minute mai târziu eram deja în vamă la nemți și șoferul autocarului strângea pașapoartele pentru a le duce la control. Vameșul german era puturos și neinteresat de a urca în autocar, ca vameșul ceh, și prin urmare șoferul făcea oficial de ajutor de vameș, în timp ce călătorii din autocar puteau să coboare din autocar, care era staționat, teoretic, în no man’s land pentru a fuma sau a-și întinde oasele, iar unii pentru a putea merge la toaletă, care toaletă, total ilogic, era deja în teritoriu german! Șoferul, care știa asta, a meritat banii încasați de la mine, circa 500 de mărci germane, aproape ultimii bani pe care îi dețineam în comun eu și Gabriel. Restul de 10 mărci, pe care i-am salvat din ghearele șoferului, i-am cheltuit bând bere la o crâșmă din apropierea vămii.

Eram fericiți că am ajuns, fără mare pericol, în țara făgăduinței! Și da, înainte de a lua loc pe scaune la masa din localul de lângă vama unde am băut berea fericit, am fost la toaleta din vamă și am evacuat toată frica acumulată în ultimele ore, începând de la vama iugoslavă!