zona crepusculara

Zona crepusculara

Intr-una din rarele dati cand mi s-a intamplat sa intru in bodega aia imunda, am ramas siderat vazand-o in coltul barului. Era toata afundata in paharul de trascau, altceva nu gasesti in vizuina asta gestionata de o balabusta jegoasa. Fuma. Si fumul o invaluia ca un smog; am avut o secunda impresia ca suntem la Londra intr-un secol trecut.
In mod normal aici un intru decat cand nu mai rabd inca zece minute, pana la urmatorul bar decent, ca sa-mi fac “injectia” cu alcool. Am cerut un trascau si l-am baut cu ochii la ea tinta. Era frumoasa rau si era distinsa. Nici o urma de vulgaritate nici pe fata, nici in expresia corpului. Nu puteam sa-mi desprind talpile de pe podeaua murdara. Curaj aveam ca sa o abordez, caci deja trascaul isi facuse efectul. Dar un puteam face nici macar un pas catre ea. A scrumat, m-a privit languros si a zambit fin.
M-a luat ameteala, am inchis ochii si m-am sprijinit de tejgheaua barului. M-a fulgerat un gand straniu: nu cumva m-a atins vreo boala, nu cumva vreun virus nenorocit s-a cuibarit la mine in organism si mi-a deformat perceptia senzoriala? Daca frumusetea aia de fata este defapt o nasparlie, plina de sífilis?! Poti sa stii?! Ce sa caute la balabusta asta jegoasa o asemenea frumusete? Am deschis ochii incet, cu teama. Ploua. Mai bine zis burnita.
Ma durea spatele si am constata imediat de la ce; o scandura din gardul de care ma sprijinisem se rupsese si ma inghioldea intr-o coasta. M-am ridicat si m-am pisat tinandu-ma de gard. Am aprins o tigare si am luat-o inspre statia de autobuz. Afara incepea sa se lumineze. In mintea mea era tot intuneric. Nu voia deloc sa iasa la lumina ce ma-sa am baut ultima data si unde de am ajuns sa dorm langa gardul ala rupt. Si ce posirca dracului a putut sa fie, de mi-a indus asa vis tampit?! Eu in bodega la balabusta aia jegoasa nu am intrat niciodata.

Advertisements

socul

Socul
de Dan Maracinaru

Cand a intrat pe usa salii de consiliu am cazut realmente in cur pe scaun. Temperatura corporala a suit instantaneu cu cel putin un grad iar in stomac am simtit fluturi, stiti cum se spune. Se prea poate ca valul acesta de senzatii ce ma tabarasera sa poata fi definit ca dragoste la prima vedere. Nu era numai frumoasa in sensul de simetrie a proportiilor si de suavitate si claritate a pielii, ci era frumoasa si in sensul inocentei si a prospetimii fecioriei cu “f” mare. Ca sa o descriu ca pe o femeie, mi se pare ca nu as fi in stare a-i face portretul adecvat, iar ca sa o descriu ca pe o nimfa, ar insemna sa iesim din realitate si sa trecem la fantezie, ceea ce nu e cazul.
Noi, eu si colegii mei, suntem persoane reale si ne aflam in sala de conferinte a concernului nostru pentru brifingul national. Sigur, noi suntem europeni si avem un anume concept asupra realului. Chinezii de exemplu, ar putea spune despre realitatea noastra ca nu e decat un vis invelit in alt vis. Eu cu toata catastrofa emotionala prin care treceam, realizam totusi ca sunt treaz, ca sunt la servici si ca brifingul matinal avea sa il deschida noul nostru director. Stiam deja ca noul director e femeie si se numeste Renate Weber si ca a preluat departamentul nostru din ordinul expres al presedintelui concernului. Ne asteptam insa, chiar facuseram vagi comentarii intre noi colegii din departamento, ca doamna Weber sa fie o persoana matura si cu experienta, pentru ca de asta aveam nevoie ca sa poata fi scos departamentul nostru din rahatul in care il bagase fostul director. Si in loc de asta ce? Un mugur de floare? Ei, hai nu fii rau! Nu mai este mugur, s-a deschis ca o floare. Sa fie amanta presedintelui? Nu se poate! Nu are figura de amanta. Nu stiu de ce are figura, dar nu de amanta. Cand a deschis gura si a vocalizat “Buna ziua, sunt Renate Weber si sunt noua dvs. directoare”, am stiut imediat. Figura ei era de iubita. Clasica iubita, cea care se trezeste cu tine in gand, cea care se bucura ca are ochi pentru a te putea privi, cea pentru care defectele tale nu exista. Eu unul, daca as fi alesul, daca asa fi cel pe care il iubeste si numai daca, ca de obicei dimineata mi-ar turna cafeaua in ceasca, as fi in extaz. Deci e clar, amanta nu e. Poate sotie, desi nu poarta verigheta si e al dracului de tanara. Sa aibe 23 de ani? Nu cred ca are mai mult.
Intre timp, secretara ajunge si la mine cu repartitia unui dosar, pe care scrie “CV- Renate Weber”.
– Stiu ca nu e uzual ca un director sa-si prezinte CV-ul subalternilor, dar asta se intampla in alte departamente, unde exista sefi si subalterni. Aici vom fi doar colegi, egali in drepturi, iar eu voi fi doar primul dintre egali, asa ca cititi cate ceva din viata mea profesionala si pe urma la treaba. Eu am citit deja CV-urile fiecaruia dintre voi.
Vocea ei suna….. Nu stiu cum suna. Mai bine nu ma explic. Deschid dosarul si ma uit ce varsta are. Restul nu ma intereseaza, desi sunt o groaza de titluri si functii in CV. 32 de ani. Atata are, ca si mine. Si nu 23. Si totusi pare asa tanara si proaspata! Nu e bine. Ceva nu e bine cu mine. Trebuie sa merg la toaleta sa imi dau cu apa pe fata. Ma ridic si dau sa spun ceva, dar mi se taie filmul.
Cand m-am trezit, eram intr-o camera de spital, perfuzat, cu tub de oxigen in nas, iar mama statea langa mine impreuna cu un doctor si o asistenta. Doctorul a vorbit primul:
– A, domnule Moritz, v-ati trezit! Nu aveti nimic grav, dar ati fi putut avea. Erati deshidratat in ultimul grad, de aceea ati si lesinat. Halucinatii nu ati avut?
Nu stiu ce sa raspund. Vorbeste el in continuare:
– O sa mai ramaneti o zi la noi, sa va hidratam sub supraveghere, dupa care puteti pleca.
– Multumesc doctore, raspund. Si el pleaca insotit de asistenta dupa ce imi spune “Pentru putin.”
Ce –ti e si cu formulele astea de politete! Mama ca mama, mi-a adus fructe si un ziar.
– Mare cretin esti, zice, nici la anii astia nu stii sa-ti porti de grija!
N-aveam nici un chef de cearta.
– Mama, iti promit ca o sa am grija de mine. Acum fugi de aici ca sunt obosit. Am sa citesc un pic ziarul, dupa care nanic, sa ma refac cat mai repede.
– Bine. Rautate.
Ma saruta pe frunte si pleaca. Ma asez cat de bine pot in pat si incep sa rasfoiesc ziarul. La partea económica, vad un articol cu fotografía Ei, in care apare zambitoare alaturi de presedintele companiei. Apoi ma uit la titlul articolului si incremenesc. “Doamna Renate Weber, primul transexual numit intr-o functie de conducere al unui mare concern.

Fila din jurnalul unei prostituate

1 februarie 2004
Azi a fost o zi minunata (ar trebui sa scriu ieri a fost o zi minunata : este 1 si 45 de minute, deja 2 februarie). Prima zi de reduceri!
Cand am ajuns in Sol, mi-a fost greu sa ma decid: “Zara” sau” El Corte Ingles.” Intai sa beau o cafea si pe urma voi vedea.. Intru la” Arenal”. Pedro, chelnerul, ma saluta si zambaste lasciv. Mi-ar trage-o din toate pozitiile. Il intreb daca isi aduce aminte de cand ne cunoastem. ”De vreo doi ani”. O clipa mi-a trecut prin minte ca poate ar trebui sa-i fac si lui o bucurie dupa atata amar de vreme de cand jinduieste dupa mine. Gandul bun ( sau rau) mi-a trecut repede. Sa fiu Maica Tereza a curvelor, asta mi-ar mai lipsi! Du-te dracului , Pedro!
Cat beam cafeaua si innodam tigarile nerabdatoare sa atac “El Corte Ingles”( e mai aproape de “Arenal”l) intra Juan, insotit de-o balabusta. Nu ma saluta, desi ma vede foarte bine , de unde deduc ca cucoana e nevasta-sa. Acum trei zile in “NH” din Aguilera, imi povestea ca n-a mai regulat-o de trei ani. Nu mai are apetit la ea. De lasat nu poate sa o lase, pentru ca ea are banu’; defapt tasu’, care e mare bastan. El normal era un pripas, dar unul frumusel. Si balabusta s-a indragostit de el. L-a luat de barbat si l-a rugat pe taica-su sa-i dea un post de director. I-am sugerat lui Juan, dupa ce baiatul de la room-service a adus sampania, sa incerce la nevasta-sa cu viagra. A zambit parsiv si a zis ca nu mai e nevoie. Stie sigur ca are un amant cubanez care ii stoarce toata vlaga si ca ar fi un act de ireverenta din partea lui sa mai faca dragoste cu ea.
Am stins a treia tigara, l-am salutat pe Pedro si am plecat spre “Corte Ingles”. Doi adolescenti, mai mult ca sigur romani, ies din magazin in timp ce eu intru. Geanta pe care o au se vede de la o posta ca e ” facuta”. Normal portarii ar fi trebuit sa-i controleze pe pusti, ca prea bateau la ochi. Nu au facut-o pentru ca ochii lor erau lipiti de curul si de coapsele mele. Noroc bun pustilor! La parter ma duc dupa miros, la parfumuri. Vreau un “J’adore”. Nu e la reduceri , dar nu imi pasa. Il vreau si-l cumpar! Juan mi-a lasat 500 de euro pentru partida de sex de acum trei nopti, iar noaptea trecuta, Miguel – directorul de la banca- mi-a lasat 700 de euro. E drept ca asta e pervers rau, dar plateste bine. Cand ma indreptam catre raionul de bijuuri, m-am incrucisat cu Mimi, care venea de sus, incarcata de pungi cu marfa. Ne-am pupat ca la gara, in stil spaniol si ne-am pus pe trancanit. Despre toale. Ce si-a cumparat ea: niste cacaturi, dar era bucuroasa de ele. Cand sa plece si-a amintit ca decanul facultatii noastre a rugat-o sa-i transmita domnisoarei Diana ca ar face bine daca ar frecventa mai des cursurile facultatii daca chiar vrea sa se licentieze. Ui, ce agasant! Sigur ca domnisoara Diana vrea sa se licentieze. Am studiat 4 ani ca sa ce? Ca sa renunt acum? Si pentru ce? Am o pofta teribila sa ma licentiez si sa devin directoare sa ma integrez total si sa urc pe scara sociala! Sunt desteapta, sunt frumoasa si am fost prea saraca in satul de la Dunare, de unde vin eu, ca sa imi treaca prin cap o asemenea idiotenie! E drept ca am o groaza de absente tocmai in zilele ce urmeaza noptilor de “lucru” dar suplinesc invatand in draci.
Dupa ce mi-am cumparat o geanta sic din piele-piele cu 40% reducere, mi-a crescut adrenalina pana la cer. Am uitat imediat de Mimi, de decan , de absente si mi-am continuat ziua facand cumparaturi . In “Zara” cred ca am probat o suta de lucruri si in final am cumparat doar doua fuste, de la “H&M” un pulover verde, pe gat, o camasa rosie cu o croiala suchie, o maleta, curea, tanga cu inimioara….. Pe urma a fost la “Cortefiel”-ul de pe Gran Via ( pardesiu) si tot felul de alte magazine (de la unul am luat o pereche de cizme traznet). La ora cinci nu mai aveam decat bani de taxi si imi era foarte foame. In febra cumparaturilor am uitat sa mananc. Am suit in taxi in dreptul cafeteriei “Zahara” si normal pana in Arapiles –unde locuiesc- n-ar trebui sa fac mai mult de zece minute suind pe San Bernardo pana in Quevedo. Fac totusi o jumatate de ora pentru ca o manifestatie a nu stiu carui sindicat blocheaza traseul scurt si taxistul intoarce si o luam prin Cibeles si Colon.
Portarul m-a salutat ca de obicei si m-a anuntat ca nu am corespondenta. Apoi am mancat, am facut o baie, am inchis telefonul mobil si am invatat pana acum cand draga Jurnalule ma impartasesc tie, cum probabil se impartaseste un catolic fervent parohului de cartier.
Maine imi propun sa merg neaparat la cursuri. Si acum te las, pentru ca mi-e somn. Noapte buna!

Poveste din New-York

Ouale ochiuri si sunca afumata sfaraiau pe plita din spatele tejghelei barului. O negresa, care era ospatarita de servici, ma intreaba daca mai vreau cafea, in timp ce vigila ca breakfast-ul meu sa nu se arda. Aveam o pofta nebuna de un mic dejun tipic american cu multe grasimi si mult colesterol, dar traznet de gustos. Ceva ce merge fabulos cu cafeaua neagra, fara zahar. De aceea comandasem portie dubla.
Barul era mic si tipic new-yorkez. Asta v-o spun ca sa simplificam lucrurile si sa nu ma apuc sa va descriu un interior de local pentru ca pur si simplu nu am talent la asa ceva. Oricum nu am decat patru clase elementare si nici alea serios facute. In fine, barul era pe strada 44, iar eu eram prima data acolo. Locul de in talnire il stabilise Johny. El inca nu aparuse. Nici nu e de mirare! Eu am venit cu metroul, pe cand el trebuia sa vina cu o dubita. Ati vazut ce e afara? Viscol, nu gluma! Pe o asemenea vreme se poate intarzia cumsecade. Gata, a venit haleala! Mama,ce miroazna! Se vede ca prajeala e facuta cu unt! Ce ziceam? E viscol? Si care-i treaba? Hai sa fim sanatosi!
Intra si Johny plin de zapada si cu mustata inghetata. Se aseaza langa mine si cere cafea.
-Treaba o sa mearga ca pe roate. Pe o asemenea vreme o sa se raspandeasca imediat pe la casele lor, rade Johny in timp ce soarbe din cafea.
Johny era gropar la cimitirul “Sfanta Treime” din apropiere. Peste o jumatate de ora avea sa ingoape un grangur mafiot, care mierlise de atac de cord, conform certificatului de deces. Groapa facuta de Johny era gata de aseara. Acum trebuia sa scoatem zapada din groapa pana sa vina cu mortul. Asa ca ne-am ridicat de la bar, eu ragaind sanatos dupa o asa masa copioasa, lasand un bacsis gras ospataritei si am plecat catre cimitir frecandu-ne pe maini.
Mortul asta era ceva special pentru noi, nu pentru ca era mafiot, ci pentru ca a avut gustul sa-si puna toata dantura din aur si chiar sa-si decoreze un lopatar cu un diamant foarte scump. Eu si cu Johny ne pusesem in gand, ca dupa plecarea rudelor si invitatilor, sa-i scoatem frumusel dantura si sa o transformam in cash. In alte vremuri, poate nu am fi facut isprava asta, dar zilele astea aurul are o cota asa de frumoasa, incat ne-am lasat ispititi.
La cimitir totul a decurs asa cum ne-am asteptat. Preotul s-a grabit cu slujba, caci ii inghetase si limba-n gura, iar rudele dupa ce au aruncat un pumn de zapada pe coparseu, caci pamantul era inghetat ca dracu’, s-au suit in luxuasele masini cu care venisera si p-aci tie drumul! Invitatii plecasera deja de la prímele cuvinte ale preotului. Eu am scos ranga si am inceput sa desfac capacul cosciugului. Pacat de el! Era o opera de arta! Cred ca costase peste 20 de mii de dolari. Ce prostie sa ingropi atatia bani! Da ma rog, poti sa faci ceva in gustul omului?!
Johny era undeva pe carare si tinea de sase. Chiar si pe viscolul asta nu putei sti cum se rataceste vreun bou si ne strica spilul. Am desfacut capacul. Mafiotul parca dormea. Murise cu o zi in urma si se grabisera sa scape de el. Sa le fie de bine. Am scos clestele dentar – de fapt de ce sa va mint, era doar un patent ordinar pe deasupra si ruginit – si primul dinte pe care l-am extras a fost cel cu diamant. Am rasucit clestele repede de doua ori si am tras. Da sa vezi dracie! Odata cu dintele scos, s-a sculat si mortul tipand din gura de sarpe. Eu am cazut in cur peste picioarele mortului – care se vede treba ca era pe cat se poate de viu – tinand strans in clestii patentului pretiosul dinte. Johny a aparut si el, caci auzise tipatul si mi-a lesinat lasandu-se ca o balega moale pe pamantul inzapezit de langa groapa. Abia l-am trezit cu doua palme zdravene. Dar asta mai tarziu, dupa ce m-am lamurit cu mortul. S-a dovedit ca nu-mi poarta dusmanie. Ba chiar mi-a multumit. Din cate deduceam, se pare ca nevasta-sa si locotenentul personal i-o copsese. I-au bagat ceva in mancare, i s-a facut rau, iar cei doi au chemat de urgenta un medic si acesta i-a facut o injectie care l-a adormit. La trezit durerea provocata de mine. A plecat in graba, uitand sa mai revendice dintele cu diamant. Mi-a ordonat doar sa acopar groapa, ca si cand el ar fi fost inca in coparseu. Zambea draceste. Era si cazul. Avea o gramada de procese pe rol, de care tocmai scapase. Pe morti nu-i mai judeca decat Dumnezeu! Cateva zile bune la rand am citit prin ziare despre tot felul de morti suspecte, printre care si a sotiei mafiotului. Ziaristii comentau ca il iubise prea tare pe gangster si nu suportase moartea lui. De aceea s-a aruncat de pe o cladire inalta din Manhatan, sanchi nea Vlade!!!
Intr-o seara, pe cand sorbeam a cincea bere in barul de pe strada mea, injurand ca nu mai e permis sa fumezi in nici un local din New York, se apropie de mine un tip si ma abordeaza direct:
– Mai ai dintele, sau l-ai vandut?
S-a descheiat la haina si a lasat la vedere pistolul de calibrul 45. Eu de obicei sunt dintrre cei care mint de-ngheata apele. Dar aici m-am gandit sa raspund sincer,
– Il am, il pot inapoia proprietarului cand doreste.
Adevarul e ca inca il aveam. Nu stiu de ce nu l-am vandut. Ma fascina. Johny ma batea zilnic la cap sa ne luam ceva parale pe el, dar eu l-am tot amanat.
-Bine, zambeste tipul. Proprietarul zice ca poti sa-l pastrez ca amintire. Pe deasupra iti trimite si un cadou.
Scoase cu greutate din interiorul buzunarului de la haina un plic barosan si mi-l inmana.
– Ai aici 100 de batrane. Cred ca n-a vazut neam de neamul tau atata banet! Totul e sa-i cheltui cu grija si sa uiti ca ai calcat vreodata prin cimitirul “Sfanta Treime”. E valabil si pentru Johny.
Dupa plecarea intempestiva a tipului – nu apucasem sa-i propun macar un drink- am platit si am plecat si eu. Am orpit primul taxi si m-am indreptat catre aeroport.
Good by New York!